Mâinile Tale

Mâinile Tale, dulce Isuse,
mâinile care din lut ne-au creat,
întinse pe lemn se lăsară străpunse,
o, mâinile Tale ce totul au dat!

Gleznele Tale, glezne trudite,
pline de colb, şi de spini, şi de dor,
pe lemnul ruşinii au fost ţintuite,
ca dreaptă răsplată a dragostei lor...

Fruntea senină ca zările-albastre,
plină de milă adânc s-a plecat,
primind diadema batjocurii noastre
drept cel mai de seamă triumf de-mpărat.

Buzele Tale, pe care stătură
vorbele sfinte din cer coborând,
gustară paharul de fiere şi ură
şi râuri de sânge lăsară iertând.

Inima sfântă, floarea ascunsă,
cerul întreg părăsindu-l, veni,
de-o suliţă rece să fie străpunsă,
adânc vinovată c-atât ne iubi.

Dragostea care din Tatăl purcede,
plânge şi astăzi cu-acelaşi suspin.
Dar oricare suflet aude şi crede,
în dragostea sfântă se-alină deplin!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Micheleflowerbomb
Votează! | Copiază!