Esenţă de lumină...

Pe lângă brazii încărunţiţi,
În gerul de afară,
Trec mută, ca o moartă vie,
Printre ecouri vesele, divine,
Poveşti de vis, ce-au fost odinioară
Şi inima înfierbântă la oricine.

Vise dospite sub clarul viu de lună,
În sărutări ţinute strâns de mână,
Nopţi albe minunat pierdute,
În focuri de iubire -nvăluite,
Când stelele îmi împleteau cunună
Dulce visare, lângă marea furtună.

Tinereţea şi-a spus atunci cuvântul,
Şi-a amprentat intens orice chemare,
Regretele dormeau nevinovate în faşă...
Instinctiv, ştiau, că nu vor pierde rândul,
Pe drumul iertăciunilor,
Îngenunchiate la marile altare.

Cine, ar fi crezut atunci,
Că flacăra iubirii timpul o va stinge?
Precum o candelă uitată pe perete,
Cine, ar fi crezut atunci?
Că şi iubirea moare, în amintiri fugare,
Îndoliindu-mi sufletul, sfâşietor de tare.

Trec anii mei în fugă,
Sub cerul ce-l vedeam cândva feeric
Şi plin de stele norocoase...
Acum neiertători, ca niciodată...
Rupându-mi vălul negru de pe ochi,
Cum rupe vântul norii de pe cer,
M-am trezit în cruda realitate.

Pe cine am iubit, ca o nebună?
Şi am crezut că-mi va purta icoana către cer...
Ce am primit în schimb, sub clar de lună?
Întreb destinul meu, din marea umbră,
Privind în gol afară, cu ochii plini de ger,
Pe cine am iubit, greşind?
A meritat să cadă în gura lumii strâmbă,
Veşnicul meu crez în iubire,
Veşnica mea pată pe zăpada albă
A sufletului meu.

Acum încerc să-mi scot acuzele,
Din gura leilor flămânzi,
Păcătoşi, cu mult mai rău ca mine.
Şi râd de-al meu curaj prostesc.
Buimacă de uimire,
Am întrebat pe bunul Dumnezeu:
-Doamne, numai eu, în lumea asta am iubit?
Când marea asistenţă urla la întâmplare,
De ce-i atâta sfidare pe pământ?

Pe lângă brazii încărunţiţi,
În gerul trecător...
Îmi iert păcatele din mers,
Spre drumul Judecăţii de apoi.
Acum, am înţeles!
Iubirea merită purtată în spate toată viaţa,
Numai esenţa ei curată, statutul omenirii a -nălţat
Şi viaţa mea curată.

poezie de Valeria Mahok (14 ianuarie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Votează! | Copiază!