Suflet hoinar

Străbat pădurea ca pe o uliţă a sorţii,
Prin stânga trecerii mele infinitul murmură uşor
Aleg un semn între hotarul vieţii şi al morţii,
Sărut cu palma frunzele calde, mi-e dor,

Dor de adâncire în limpezimea viselor,
(Copiii încă îmi strigă porecla prin sate)
Sau poate dor de frângerea aripii în zbor
Şi de alunecarea cuminte pe spate…

Coaja copacilor îmi înveleşte umerii goi,
Le strig păsărilor întruna, fără să obosesc,
Nu coborâţi, nu, o să vin eu la voi!
Şi râd, râd păsărilor mirarea, clipesc,

Dar nu pierd nimic din ceea ce se întâmplă,
Gleznele mi le afund sălbatic prin rădăciniş,
Dă-mi păpădia ta iubito, aşează-mi-o pe tâmplă,
Cât de dragi îmi sunt greieri ascunşi prin măcriş!

Da, aşa sunt zilele fără de care nu sunt eu.
Ceasul a adormit demult, acuma tace,
Doamne, hai mai aproape de sufletul meu,
Hoinăreşte-l Tu şi apoi, adoarme-l în pace…

poezie de Silviu Dachin
Adăugat de Adelydda
Votează! | Copiază!