Era un lup

Viscolul îi cutreieră făptura,
Întinderea pustie îi hrăneşte ura
Şi îl cuprinde-o frică surzitoare,
Pe faţă îi îngheaţă lacrimile-amare.

E-o linişte ce îi apasă paşii
Într-un ecou pictat pe rece sol,
Se-apropie adulmecând în graţii
O pradă ca un vis ispăşitor.

Aude foşnetul tăcerii
Şi îl măsoară din priviri,
Se-avântă-n viscolul-dezastru
Căutând în jur ca un sihastru.

De printre crengi, copaci-strigoi
Aude foşnete-mpietrite
Să se retragă înapoi?
Dar moartea-n foame nu-i permite.

Se scutură, şi mai vioi
Prin blana lui acum trec fulgii,
Slăbit fiind de rele boli
Îngenunchează-n faţa rugii.

Cu-n urlet viu, triumfător
Cuprinde îngheţata zare,
Inima-i cade sub patron
Şi simte-n suflet cum îl doare.

Pe-omătu-n sânge încălzit
Căzut acum, făptura-i moare...
Era un lup în asfinţit
Căutând cu ochi umili scăpare.

poezie de Alexandrina Vlas din Când universul cade
Adăugat de aliona vlas
Votează! | Copiază!