Sublimul strigăt al tăcerii
mâini desprinse de trup sprijină umbra tâmplei
nimeni nu se-ndură să arunce
gândurile
poate or trebui cândva
măcar amintirile lor îngălbenite în loc de altceva
în confesionelul de taină de acasă numai cu tine când stai
până ochii dor în gol pereții nelumii și gura se-ncleștează
și nu se mai aude decât
sublimul strigăt al tăcerii
ah splendidă în esență
această tăcere ce a făcut să răsară o cale
dar cât de greu să o suporți când o pui cu tine la masă
să-i dai să mănânce și ea să se strâmbe
tu să o tot îndemni până ce mâncarea se răcește
și rugăciunea de început ia sfârșit în fața ferestrei
într-un morman de căldură
peste care ziua de vară trece tragând aer fierbinte în piept
în timp ce fredonează sub tălpi scrâșnetul
unei colivii cu sticleți aiuriți de cântat
poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre tăcere
- poezii despre mâncare
- poezii despre început
- poezii despre timp
- poezii despre sfârșit
- poezii despre religie
- poezii despre ochi
- poezii despre mâini
- poezii despre muzică
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.