Lacrima zorilor

lacrima zorilor pe tâmpla ierbii
răscolea tăceri fără limite
visele zdrobeau carnea orelor
alergând ultimele răsuflări către zi
cenuşa norilor nu mai ascunde nimic…
stereotipul umbrelor înlănţuie întuneric
peste cearcănele timpului înfrigurat
luna îşi ia rămas bun pentru încă o trecere
pe răbojul orbitei… glumeam
cu sufletul în palme şoptind
cuvinte ce se preling pe degete fine
în lacul beznei

cred ca purtai înadins buzunarul rupt
în despărţirea nopţii pe tulpina visului
cu trup de viaţă naiv
aruncat şarpe veninos în creştet
cu coada ruptă în numele meu…
da, nu ştiai … ai împins tăvălugul durerii
răsucindu-l în sânge pentru ospăţul veninos al clipei
cred că puterile intrau într-un cerc închis
raţiunii de a naşte monştri mă ştiai
mamă sensibilă să-i port în piept înfiit
cu gândul în depărtările mele
prin care ţi-ai făcut loc
cu secera cred…
n-au mai rămas cuvinte instant
peste noul blestem al clipei ştiu
ai să te-ntorci voi fi… aici…
aceeaşi singurătate cu două capete
refugiată-n universul meu de agonii
plimbându-mi mâna frântă peste cioburi
aşteptând pe viu zborul îngerilor
să-mi mănânce din palme cifra tăcerii

poezie de Mihaela Maxim
Adăugat de Adelydda
Votează! | Copiază!