Un farmec trist și nențeles
Un farmec trist și nențeles
Puterea mea o leagă,
Și cu nimic nu m-am ales
Din viața mea întreagă.
E un luceafăr răsărit
Din negura uitării,
Dând orizon nemărginit
Singurătății mării.
Îngălbenit rămâne-n veci
Și-i e aproape stinsul,
Când ale apei valuri reci
Călătoresc cu dânsul.
Cu-atâtea tainici rugăminți,
Cu-atâtea calde șoapte,
Cu-atâtea lacrime fierbinți,
Vărsate zi și noapte,
I te-ai rugat: dorul nespus
Din suflet să-ți alunge,
Dar el se-nalță tot mai sus
Ca să nu-l poți ajunge.
Va rămânea necunoscut
Și va luci departe
Căci luminează din trecut
Iubirii celei moarte
Și se aprinde pe-orizon
Pustiu de mări și stepe
Și a lui farmec monoton
M-a-nvins făr-a-l pricepe.
poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre uitare
- poezii despre tristețe
- poezii despre trecut
- poezii despre suflet
- poezii despre singurătate
- poezii despre noapte
- poezii despre lumină
- poezii despre iubire
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
1 Alex Dospian [utilizator înregistrat] a spus pe 5 aprilie 2013: |
Ultima strofa e 'cosmica'! Superba poezia. |