Mă faci trist

Mă-ntristez mereu la gândul
Cum că eşti aşa departe
Cum sunt cerul şi pământul
Şi văzduhul ce-i desparte.
Mă-ntristez c-a tale valuri
N-or să urce înspre mine,
Printre stele şi portaluri
De palate de lumine!
Mă-ntristez, căci ploaia lumii
Cu oceane de durere
Şi cu lacremi ostenite
Vrea durerea să îmi spele.
Mă-ntristez când tu în leagăn
De-un fior aprins cuprinsă
Înspre cerul enigmatic,
Îmi priveşti viaţa stinsă.
Sunt atât de gol `năuntru
Ca o ramură de toamnă -
Când cu-a vocii amintire
Glasul tău duios mă cheamă!
Sunt atât de trist căci totul
E un somn cu multe vise
Unde mi-am `cercat norocul
Când o poartă se deschise -
Şi-ai ieşit liniştitoare
Ca o mare fără spume.
Mă-ntristez atât de tare,
Mă închid în a mea lume...

poezie de Mariciuc Ruben-Laurentiu
Adăugat de Amis Poe
Votează! | Copiază!