Crime sentimentale...

Obosit de mine însumi
Şi-nspinat de Dumnezeu,
Mă întreb, oprit din plânsu-mi:
– Ce mă fac cu-atâta eu?

Timpul, ştiu, îmi duce crucea,
Pe care mă răstignesc,
Astăzi, ieri, ca şi atuncea,
Căuta-voi sens ceresc...

Ceasul vieţii, ticăind,
Îmi vesteşte ochii-mi stinşi,
Şi când nu se mai aprind,
Trandafirii vor fi ninşi...

S-or usca, mândro, şi merii,
Vai!, simbolizând pieirea,
Iară tu, în pragul serii,
Îţi vei reforma privirea...

Cel ce locu-mi va lua,
Cu un glas de corinteu,
Chiar şi el s-o întreba:
– Ce mă fac cu-atâta eu?

Ochii-ţi verzi, de matostat,
Cu-ascuţişuri radicale,
Vai!, s-au specializat,
În "crime sentimentale"!

Timpul, iute, ne destramă.
În neanturi verzi şi-n rime,
Şi-ntr-o zi ai să dai samă,
Doamnă, pentru-atâtea "crime"!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!