Cântă cucul

Cântă cucul în grădină,
parcă-mi caută pricină,
deşi n-are nici o vină.
Cucu-şi umflă pântecul
şi-şi dezmiardă cântecul
slobozindu-şi sufletul.
El singur ştie ce spune,
dar nu-mi sună-a vorbe bune,
că am inima tăciune!
Poate-şi caută perechea,
îmi e chiaună urechea,
simt că mă încearcă strechea.
El tot zboară singurel,
are cântecul rebel,
dar eu nu pot fi ca el.
Zboară tot din creangă-n creangă,
n-are cine să-nţeleagă
cântarea-i un pic beteagă.
Că el doineşte cuceşte,
cântecu-i mă cucereşte,
dar eu tânjesc omeneşte.
El tot zburdă ca năuc
până-şi găseşte alt cuc,
dar în vria-i nu mă duc.
Eu, statornic găgăuţă,
am o singură mândruţă
de care m-oi despărţi
doar în ceasul de-oi muri.
Că nu-s pasăre cerească
să dau altuia să crească
puii din iubirea sfântă
care pe om îl frământă
precum scriptura cuvântă.
Cucul, pasăre divină,
nu cred că are vreo vină
în comportarea-i haină.
El aşa a fost croit,
asta i s-a hărăzit,
să fie singur mereu,
datul de la Dumnezeu,
dar asta nu suport eu!
În grădină cucul cântă,
dar pe vecini nu-i încântă
cântecu-i de supărare,
că n-au stare la mâncare,
nici odihnă la culcare
precum lor li se năzare!
Cucul cântă-n vârf de nuc
pentru neamul lui caduc:
"mai am un an şi mă duc"!
Cântă cucul în nucet,
iar eu m-apropii încet
să văd dacă e ascet.
Şi rămân în loc oftând,
purtând cel mai aspru gând,
aşteptând în iarba crudă
mândruliţa să m-audă,
precum bucuria vieţii,
trecând anii tinereţii,
să alerg spre ea grăbit
că mai avem de cosit,
să astâmpăr dor cu dor
doar otava de mohor.
Viaţa mi-a fost hărăzită
pentru mândra mea iubită
de care m-oi despărţi
doar în ceasul de-oi muri,
ori atunci, dar nici atunci,
când o face nucul cuci.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!