Când facem pe sfinţii

Colorez noaptea în iubire şi speranţă,
ai zice uneori că-s surori cu ghinionul
când nu e totul roz
stelele îmi sunt martore pe cer
norocoasele, acolo sus, departe de lume
Luna străluceşte, am cerut-o de muză,
şi-a spus da
iar soarele, probabil gelos, mă arde de viu
(el e bun doar când mă întind pe plajă ca o meduză ucisă)
eu sper să-mi cânte lumina, întru tristeţe,
dar să fie divină, nu venită din faruri
bucuria să nu-mi danseze în rate,
cum se nărăveşte pentru locul de veci,
iubirea să mă seducă cu blândeţe,
din suflet, altfel nu-i dau niciun bon de masă
făcându-mă să uit clipe îndurate stoic.
(nici n-aş prea vrea, de altfel)
Focul e viu, renaşte-n mine şi ştiu
(şemineul însuşi mă invidiază)
că e-o vorbă la gura tuturor:
iadul e pe pământ cu totul, iar noi suntem dracii,
mai cu seamă atunci când facem pe sfinţii.
Suntem suma răutăţilor,
oricât împărţim vina la doi,
realizăm însă prea târziu
pomenindu-ne părinţii
c-au avut dreptate, că aşa şi pe dincolo.
Avem măşti de clovn şi nu vrem să le izgonim
(ne plac al dracului de mult oglinzile).
Dincolo de un scop e un alt destin,
care câteodată e apă de ploaie şi nu e veşnică.
Sar obstacole, sunt pacifist de felul meu,
(dar ce-mi veni să mă cred om bun cu lumea?)
Natura mi-e mamă bună şi mă hrăneşte,
mă zbat la orice uragan catastrofal
(uneori am impresia că o fac degeaba),
dar şi la cel mai mic fulger
încerc să-mi păstrez sufletul cald şi pur,
ca o floare de lotus abia visată, pe vecie.
Văd eu la final dacă a meritat sau ba, tac, îndur.

poezie de Roberto Kuzmanovic
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!