Mamă

Copil al meu din pântec, om al meu,
Mă chinuie dileme nesfârşite
Şi nu mă pot decide şi mi-e greu
Şi nopţile mi-s albe, chinuite.

Firesc e să te-aduc în astă lume
Spre care te-am pornit şi să te nasc,
Să te botez apoi – să-ţi dau un nume,
Dar, vai, câte pericole te pasc!

Va trebui să-nveţi durerea ce e,
Să-ţi iei din răul lumii şi tu partea,
Să lupţi pentru un crez sau o idee,
Ca în final să te aştepte moartea.

Mă tem acum că nu vei înţelege
De ce există-n lume ucigaşi,
De ce infracţiuni, fărădelege,
De ce perfizi şi trădători şi laşi.

De ce atâta inegalitate,
De ce flămâzi ce satură-mbuibaţi,
De ce acces filtrat la sănătate,
De ce atâta ură între fraţi.

De ce să te conducă aserviţii,
De ce să suferi pentru că eşti drept,
De ce tot ies în faţă nesimţiţii
Şi-i dat deoparte omul înţelept.

Şi totuşi, dacă nu te-aş naşte viu,
Cum aş putea să-mi iert că te-am lipsit
De şansa ta de-a alerga zglobiu
Prin ierburi, prin păduri, prin fân cosit?

Cum să te-mpiedic să priveşti la stele,
Şi să visezi că poate vei zbura
Cu nave spaţiale printre ele,
Că lumea-ntreagă poate fi a ta?

Cum să nu vezi în floare liliecii?
Cum să nu simţi miresmele de tei?
Cum să nu juri iubire pe toţi vecii,
Plimbându-te prin parcuri, pe alei?

Cum să te-mpiedic, iarăşi, vinovată,
Să mângâi câini şi cai, pisoi zglobii?
Cum să nu simţi ce-i dragostea curată
Şi fericirea de-a avea copii?

Am să te nasc, odor al meu, să ştii,
Şi-am să te-ndrum prin viaţă cum se cere,
Am să te-nvăţ să cauţi bucurii
Şi-am să-ţi arăt că viaţa-i şi durere.

Ai să trăieşti din plin, înţelegând
Că trebuie şi soare, dar şi nori
Şi viu printre asemeni petrecând,
Vei învăţa, încet, încet, să mori.

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!