Am visat că eram Dumnezeu

Doamne, iartă-mă, am visat că eram Tu,
Mi s-a spus, vai, ce bătrân eşti,
Avem un loc în azil, avem şi pamperşi
Pe potrivă, nu este nimic că nu prea judeci,
Primim şi proşti, doar să fie cuminţi,
Să nu sară la femei cu fund mic,
Nici la marii noştri creatori,
Citesc versurile unei poete sexiste,
Sex, sex, plex plesnise,
Coapse, sinapse, gândeşte prin
centrii nervoşi şi prin vagin,
Pentru iubire e bine, e bună,
E brună, o însoţeşte un guard
Ceva între brad şi bulevard,
Între un vierme gigant, genuin,
Mult sânge rău îmi făcură, din plin,
Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse
pe-Ahil Peleianul, mânia mă prinse,
Un an flămând, un râu Cocor,
Pasiunile adânc mă dor,
un om se naşte, alţii mor,
De mine însumi îmi e dor,
teamă prea tulbure spumând,
Castanii galbeni mor pe rând,
castanele-sâni de negresă,
Valuri, tandreţe, o, contesă,
Apoi gheţarii vin greoi,
împing un milenar noroi,
Iar noi nu vrem, nici nu-ncercăm
de ură să ne depărtăm,
m-au înjurat cât au putut,
neghiobul slut, frumos rebut.
Deşertul prinde viaţă iar,
un vis, speranţă ori coşmar?
Tu crezi că nici nu m-a durut?
Oho, dar nu e greu să uit,
Apar şi marii zburători,
poeţii – sfinţi nemuritori,
Doar decedatul n-a cedat,
în galaxii va fi lăudat,
Citesc orice şi e moral
să caut pe unde sunt corali,
Acesta este rostul meu,
să scriu, iubind pe Dumnezeu.
Naivitate? Onestitate?
Din amândouă o cantitate.
Ai fost la birt, ai fost la brith,
Paznic de noapte la circ,
Cărai locomotive-n spate
De se mira şi conul Tache,
Acum intraşi în scenă, vai,
Un saltimbanc din Uruguay,
Nu arătai a fi profet şi nici proclet şi nici puiet,
De îţi băgaşi gheara în gât, urât.
Şi mă-njurai şi mă-njurai
La fel ca pe hoţii de cai,
Ce-a fost cu tine, ce frumos
Erai când mai umblai pe jos,
Acum, călare pe Pegas ţi-e teamă să nu cazi.
Din turnul tău nu vezi nimic,
De eşti bogat ori eşti calic,
Bogat în rime, suflet gol, alcool.
De-i poezia drog, accept, nu poţi muri fiind poet,
Mă cheamă gândul înlăuntru, e neagră luna, o să urlu,
Îmi vor răspunde uşii albi, ajunşi în Alpi.
Peste-un milion de ani, atomi, ne-om saluta ca nişte domni.
**********************************************************
Întâmplător, o bilă de foc s-a rostogolit de pe acoperiş
pe capul meu, a străpuns cutia craniană,
a coborât spre piciorul drept,
apoi s-a transformat într-o impitoyable terre,
o planetă minusculă, născută din cuvinte,
o junglă a încercat s-o sufoce, dar cuvintele au îmblânzit-o,
nu era pentru cei ce nu iubesc Poesia, nu-u-u-u,
canalele de scurgere cântau simfonii,
copiii se năşteau pe bandă rulantă,
toţi erau prinţi, dar dacă este un vis?
M-a întrebat nevasta. Am adormit la loc,
definitiv.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!