Ploaia chemării tale...

Aseară,
când fremătam spre tine,
ca din senin m-a copleşit,
miracol fertil, ploaia.
O ploaie lascivă,
fără fulgere, fără tunete,
după chipul şi asemănarea ta.
Deodată
am zărit trecătorii:
mergeau uimiţi, încetinind cadenţa,
se depărtau de mine cu iscodiri furişe.
Cutremurat ca de-un coşmar
am spart crusta de toropeală
şi am descoperit, descumpănit,
profunda taină a pasiunii
venită din străfunduri neliniştitoare,
rodul siguranţei şi-al îndoielii,
extremele între care
s-a făurit, nelămurit,
dragostea noastră.
Am constatat mirat
că lacrima aşternută
în visul de sub pleoape
era chemarea ta gravă,
dornică să învingă limitele
cu tenacitatea tandreţii.
Mă plouai cu aburii ochilor tăi,
ud nu era decât gândul spre tine.
Grăbeam şoptind nedesluşit
că ploaia ţi-e fertilitate,
iar stropii lacrimi necurate.
Plânsul tău era diploma mea de învingător!
La uşa ta când am ajuns
descoperisem secretul.
Atunci am sunat indecis,
dar mi-a deschis
altcineva...

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!