Glossa părinţilor celor de dincolo

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate,
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte.
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În universuri se împarte, se-ndepărtează şi se-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Eu braţele copilăriei, spre tine, mamă, le întind.

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Izvor din alte universuri, unde nu-i timp, nici clipa doare,
Acolo unde sunt doar îngeri şi viaţa-n veci îţi aparţine,
Acolo unde-i doar lumină şi niciodată nu se moare.
Acolo-s sufocate umbre şi alungirea clipei trece
Balsam, prin erele solare, când din fotoni ne întrupăm,
Acolo, liberi, îngeri zboară şi nimeni zborul nu le-ntrece,
Iar noi ne plângem putregaiul în care veşnic ne scăldăm.

Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate
Închide geana spre apusul ce peşti de aur a închis
Şi mor în neguri mii de vise... Şi visele-s de-acum deşarte,
Nu mai există fericire... Lumina flăcării s-a stins.
Pe plaja astăzi numai sânge, înlănţuită-n alge reci
Se risipeşte-n umbre stanii un albatros înlăcrimat,
Tu, învierilor regină, cu paşii-ţi de tăcere treci,
Iar eu, o plajă de păcate, din somnul morţii m-am sculat.

Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine,
Osândă-a noastră suferinţă, clopot zbătându-se în piept,
Icoană-n suflet îmi zâmbeşte şi voal din cetele divine
În falduri moi se-aşează-n gânduri şi-mi dau putere să te-aştept.
Oh, sărut mâna, dragă tată, în tine gândul mi-e zidit
Şi-nmuguresc copac pe ceruri, mereu la sânul tău ivit.
mi-e somnul greu şi-n vise iarăşi icoana ta s-a zămislit,
Oh, sărut mâna, dragă tată, oh, nici nu ştii cât te-am iubit.

Şi timpul parcă se opreşte, iată, tăcut te-ntorci din drum
Şi stelele se sting în noapte şi lacrimi cad lângă fereastră,
Te chem, mi-e dor de tine, tată şi plâng şi singură-s acum,
Îmi pare că, nici eu, de-o vreme, nu mă mai pot simţi acasă.
Ridic privirea înspre ceruri şi cerul plânge-n ochii mei,
Seninul clipei se îneacă-n vârtejuri stranii şi mă dor
Toţi îngerii ce mă-nconjoară, apoi mă dor toţi anii grei
Care-n iubirea părintească, de-o veşnicie îi măsor.

Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În ochiul plin de suferinţă secunde, grabnic se succed,
E lacrimă în ochiul Maicii şi mama iar apare-n tindă
Doar un fragment dintr-o secundă, apoi ca pe un vis o pierd.
De-acum mi-e inima un clopot şi bate plâns ca o chemare,
Mă-ntorc, o arcă rătăcită către aceleaşi rădăcini,
Din care-am izvorât în timpuri, vlăstar nălţându-se spre soare
Şi-am înţeles ce grea e lupta şi suferinţa prin străini.

În universuri se împarte. Se-ndepărtează şi se-ntind
Liane, rugi de suferinţă şi trecătoare bucurii,
Cu braţele urzindu-şi plânsul, în braţe de lumini cuprind
Oh, drumuri lungi, drumuri de taină pe care ai putea să vii.
Tu, unica icoană-n stare să transformi lacrima-n argint
Şi întristarea-n bucurie, la masa eu te invit.
Dă-mi braţul gândurilor tale, speranţă vremilor ce vin,
Ca împreună,-n veşnicie, să râdem şi să suferim.

Când, mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Când univers, prin universuri fuzionează repetat
Hrănind cu libertatea fiinţei himere prinse în oglindă,
Când legi şi mii de axiome în alte lumi s-au scufundat,
Doar tu eşti singura spre care-mi îndrept privirea. Tu, mereu,
Păstrezi şi cerul şi pământul – un talisman la gâtul tău.
Doar eu sunt unica ta fiică. Şi numai tu, tăicuţul meu,
Eşti îngerul şi libertatea şi calea către Dumnezeu.

Eu braţele copilăriei spre tine, mamă mi le-întind
Şi păru-n stele croşetat ţi-e, lumina fie-ţi în privire!
Suntem întregul în repaos, soare arzând şi jar mustind
Vulcan de pace şi... măicuţă, izvor de cânt şi fericire.
Trec paşi spre casa părintească şi şoapte-vânturi ne recheamă,
Viori sub braţele de ramuri, aleile împarfumate,
Să întregim eternitatea, să fim doar noi, iubită mamă,
Precum am fost în astă viaţă. Doar noi, întâiul pas spre moarte!

Eu braţele copilărie, spre tine, mamă, mi le-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă.
În universuri se împarte... se-ndepărtează şi-mi cuprind,
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte...
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine –
Ocean de stele peste care trec lotci de-un timp îndoliate.
Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!