Testament

Mă anunţă Poştărelul că-mi aduce o scrisoare,
că de viaţă Mosorelul duce lipsă, nu mai are!
Aşteptam pe prispa casei ca să mi se-aducă plicul
şi-mi pusei în fundul plasei ca avere mai nimicul.
Cea cu coasa dacă vine, tot pe mătură călare,
orice i-aş da nu-i convine, n-o să am nici o scăpare.
Nu ştiu ce-o să iau cu mine, nici gol nu pot să rămân,
mă îmbrac cum se cuvine că n-am fost nicicând păgân.
Bogăţia mea rămâne, le-o las lor pe-acest pământ,
mă dau Ţie, tot, Stăpâne, nu vreau să-i văd suspinând.
Iau cu mine doar mândria că i-am îngrijit mereu,
că mi-am făcut datoria şi nu i-am lăsat la greu.
Dar nu vreau ca să mă plângă, nici să scrâşnească din dinţi,
mâna cu toţii să-şi strângă din respect pentru părinţi.
Ca mâncare vreau decât roşii cu brânză şi ceapă,
dar, să nu-mi rămână-n gât, îmi iau o cană cu apă.
O s-o-nfăşor cu fir roşu ca să nu fiu deocheat
când vreo babă-mi zice "moşu'" să mă prefac supărat.
Nu vreau vin, eu beau doar ţuică, nu este mare scofală,
iar neveste-mi îi spui că este apă minerală.
Nu-mi da, Doamne,-n cap cu parul, bate-mă cu busuiocul,
am avut noroc cu carul, dar n-am ştiut păstra locul.
Drumul vieţii-a fost spinos, prea rar câte-o bucurie,
am iubit ce-a fost frumos şi-am căzut la ananghie.
M-am distrat cât am putut, n-am murit de plictiseală,
rău la nimeni n-am făcut, dar nici n-am dat socoteală.
Doar Ţie, Doamne, îţi cer să fii Bun şi să fii Drept,
dac-o fi astăzi să pier fă-mă un pic înţelept,
povară nu vreau să fiu, ia-mă mai pe înserat,
că am sufletul pustiu şi de gânduri măcinat.
M-oi duce-n vale, pe luncă, înapoi să nu mai vin,
când toţi cântă şi mănâncă, băutură au din plin.
Poate peste luni de zile or observa că nu sunt,
iar la rugăminţi umile să nu-i pedepseşti prea crunt.
Ia-le plânsul, dă-le DOR-ul, lasă-i să se zvârcolească
şi adapă-i la Izvorul care să-i tămăduiască.
Ia-le boala, dă-mi-o mie, nu le fă zile amare,
voi trimite-o în pustie pentru mulţi ani de calmare.
Ia-le ura şi mânia, nu-i lăsa să se-nvrăjbească,
redă-le copilăria că ştiau să se iubească.
Ia-le jalea şi tristeţea, dar să nu le dai poveţe,
lasă-le-n schimb tinereţea şi puterea ca să-nveţe:
de la Munţi să ia tăria şi forţa de-a îndura,
Marea să le dea furia de a se reinventa.
Faptul că zideşti o casă şi apoi sădeşti un pom
pe orice Om îl apasă până creşte-un Pui de Om.
Lăsai pragul, uitai plasa, pe drum căutai degrabă
să sfinţească masa, casa, pentru tămâiat vreo babă.
Dar pe drum e zarvă mare, aleargă unii hai-hui,
Poştărelul treabă n-are, umblă prin sat cărăui.
Schimbă tolba cu paharul şi-acum zace într-un şanţ,
vizită bodega, barul, iar din pensii n-are sfanţ.
Oamenii spun că e beat, c-a pierdut demult cadenţa,
prea tare "s-a-nsiropat" şi-a-ncurcat corespondenţa.
Cum tot răul e spre bine, parte-şi are fiecare,
tot Ursita intervine şi-mi hărăzeşte scăpare:
Lista s-a pierdut de-acuma, pân' s-o face alt Tabel
nu s-o mai păstra Cutuma şi-o veni alt Poştărel.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!