Glossă nebunilor

Nebuni cu sufletele goale, pictate-n negru sau în gri,
Purtând petalele de soare în zbor suav de păpădii,
Nebuni copii, purtând în suflet lumină, taină şi candoare
Neştiind durere, nici tristeţe, neştiind de ce mereu se moare,
Nestingheriţi, în lumea voastră, muriţi cu fiecare clipă
Şi altă lume, în tăcere, în suflet vi se înfiripă,
Vegheaţi de-a pururi nebunia însămânţând nebuni precoce,
Pictând cu alb uitatul negru al armei celei mai feroce.

Nebuni cu sufletele goale pictate-n negru şi în gri,
Lăsaţi în urmă, ca un doliu, etern uitate armonii.
Trudnic, grădinile Gheenei, fără odihnă şi popas
Lăsaţi să strălucească încă sub jarul clipelor ce-au ars.
Clepsidra spartă, sub nisipul vieţii mereu mai insipidă,
Nebuni cu sufletele goale, vouă vă este dăruită.
Şi gâzi hipnoticelor semne, poeme aţi îngenunchea.
Lumină-n gândurile nopţii, cu iz de crin de catifea.

Purtând petalele de soare în zbor suav de păpădii,
Ca un buchet de ne-lumină, sub umbre reci veţi răsări
Se-aud durerile cum ţipă în glasul vostru rătăcit,
Sub norii negri de furtună. Oh, mulţi cu ei v-aţi înfrăţit.
În lutul înfruptat cu zgură, fântâni adânci voi aţi săpat,
Apoi, sorbiţi de altă lume, din lumea voastră aţi plecat.
Voi înţelepţi cu gândul tunet şi vocea flamură şi cânt,
Veniţi şi ajutaţi nebunii! Şi ei, un scop, au pe pământ...

Nebuni copii purtând în suflet lumină, taină şi candoare,
A voastră-i nevinovăţia... Voi, sub petalele de floare
Renaşteţi puri, îngeri în care durerea urii se topeşte,
Voi sunteţi copleşiţi de pace, când nimeni nu vă mai iubeşte.
Pe voi, strânsoarea neputinţei, sub rana care încă doare
Va presăra polen de lacrimi şi albă pudră de ninsoare.
Ah, ridicaţi-vă privirea! Cine-i nebun cu-adevărat?!
Acel ce poartă masca vieţii sau cei ce nu s-au întronat?!

Neştiind durere, nici tristeţe, neştiind de ce mereu se moare,
Neştiind ce-i timp vândut în pieţe, tu nu-ţi pui semne de-ntrebare,
Tu nu cunoşti întinăciunea, nebun cu sufletul curat,
De-aceea, a ta-i împărăţia dumnezeiescului palat.
Te-au marginalizat nebunii, prea temători şi prea rebeli,
Precum o pasăre de pradă, copil al zilelor de ieri.
Ţi-e lacrima ocean de steleşi trupul paljă de smarald,
Ascunzi sărutu-n umbre stranii şi-n ochi făclii de vise ard.

Nestingheriţi, în lumea voastră, muriţi cu fiecare clipă,
Trăind în alte universuri – un gând fugar ca o aripă.
Vi-i viaţa literă şi lege, altor nebuni drept temelie
Şi nimeni nu vă înţelege, deşi nebuni ar vrea să fie.
Atunci mă-ntreb, a câta oară: "cine-i nebun şi cine-i drept,
Cine rodeşte în credinţă, cuvântul cel mai înţelept?!"
Fără de voi ar fi pământul o lume stearpă şi mizeră,
Un "X" în universul vieţii, o unitate efemeră...

Şi altă lume, în tăcere, în suflet vi se înfiripă.
Lent trecători prin astă viaţă, vă spulberaţi ca o aripă.
Străin, pe frunzele de leandru, mai poposiţi câte-o secundă,
Pornind apoi în dans de frunze, în ultimul alai de nuntă.
Dar fără voi nimic s-ar spune, n-ar fi speranţe, nici idei
Care să propulseze visul. Voi sunteţi zid pentru acei
Ce-n răsturnare de concepte, clădesc din retrogradul gând
O formă nouă de trăire pe-acest nepreţuit pământ.

Vegheaţi de-a pururi nebunia, însămânţând nebuni precoce
În eprubetele-mbâcsite, mereu siliţi să se sufoce.
De matematica gândire vă sunt odraslele ucise
Şi o robotică simţire privează sufletul de vise.
Îngeuncheaţi la sfânta cruce, singuri trăind şi retrograd,
Vă duceţi ca pe o corvoadă ultima parte de păcat.
Dar oh, nebuni, nebun e-acela care-a rămas neînţeles
Şi cel ce n-a-nţeles vreodată al vieţii voastre simplu mers...

Pictând cu alb uitatul negru al armei celei mai feroce,
Înfometarea flămânzită, mereu sălbatică, atroce,
Straniu ne-atrage ne alungă şi în frânturi de A. D. N (u)
În secţiuni universale ne regăsim şi tu şi eu.
Deci nu, nu izgoniţi nebunii, imploziei supuşi veţi fi
Şi martori morţii voastre care-mpotrivă-va se va stârni.
Nu vă impozitaţi demenţa! Firii umane-i aparţine...
Lăsaţi nebunii să trăiască! Nebuni sunteţi şi voi din fire.

Pictând cu alb uitatul negru al armei celei mai feroce,
Vegheaţi de-a pururi nebunia, însămânţând nebuni precoce
Şi altă lume, în tăcere, în suflet vi se înfiripă.
Nestingheriţi, în lumea voastră, muriţi cu fiecare clipă.
Neştiind durere, nici tristeţe, neştiind de ce mereu se moare,
Nebuni copii purtând în suflet, lumină, taină şi candoare,
Purtând petalele de soare în zbor suav de păpădii,
Nebuni cu sufletele goale pictate-n negru şi în gri...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!