Glossă ţăranului român

Poeţi au cântat peste timp cinstire acestui tărâm.
Ţăranii etern au trudit... Osană, ţărane român!
Urmaş ai străbunilor daci, femeie romană ţi-ai luat,
Un sens lumii tale ai dat, o treaptă mai sus ai urcat.
În câmpuri, în munţi, în păduri, la suflet atâta de bun,
Destoinic, în piatră-ai cioplit, croindu-ţi un capăt de drum.
Din salbă de stele ai luat lumină-argint în panere.
Ţărane român, fii slăvit! Esenţa română o cere...

Poeţi au cântat peste timp... Cinstire acestui tărâm,
Pe braţe de vis, zi de zi, te-ntoarce ţărane român!
Izvoarele curg... Cântul lor te cheamă. Şi-al păsării glas
Te cheamă, te cheamă-napoi. Doar ele de-un timp ţi-au rămas.
Cuptorul e spart, plin de răni. Se văd crăpături pe la trepte
Şi-n furca bunicii-n pridvor, atârnă a bunicului bete.
Iţarii sunt roşi şi-n ilic bunicul lăsat-a o urmă...
Se-aşterne-n istorii tăcut, luându-şi strămoşii de mână.

Ţăranii etern au trudit... Osană, ţărane, române!
Pe câmpuri de grâne nuntind, mereu, pentru mierea din pâine.
Trecând prin istorii-napoi, te văd făurindu-ţi unelte...
Ai dus peste umerii goi, dorinţele tale ardente.
Ai dus o speranţă-n eter, clepsidra eternului mâine.
S-au dus şi bătrânii rămaşi... Nimic, oh, nimc nu rămâne!
Prin ploi şi furtuni a pornit, oh, Doamne,-nchinându-se Ţie,
Ca pruncii să aibă-nzecit, o viaţă mai bună să fie.

Urmaş ai străbunilor daci, femeie romană ţi-ai luat.
Frumoasă şi harnică-n veci. Cunună pe cap a purtat...
Ţesută în nopţi de argint, ţesută cu fir de arnici,
Lângă focul în vatră mocnind, e ia frumoasei mămici.
Pe braţe de vis legănând un prunc izvorât din iubire,
Rugânu-se-n noapte, târziu, de soţ şi de casă, de bine.
E macul din grâne, e dor, seninul şi bradul din munte,
E clopot de neam românesc şi blândă privire de ciute.

Un sens lumii tale ai dat, o treaptă mai sus ai urcat,
Spre munţi cu pădurea de jad, prin ape în care mai ard
Solare lumini. Trecător, destinul nu-ţi fuse uşor...
Eşti clopot şi stâncă şi dor, eşti umbra rămasă-n pridvor.
Eşti lancea-n tăişuri lucind, eşti grâul din lanuri mustind.
Eşti macul şi sânger-sărut, eşti tatăl mereu suferind.
Mă plec tâmplei tale de lut şi cânt, mă-nfior şi ascult.
O taină, un fluture,-un gând, o stea rătăcind pe pământ.

În câmpuri, în munţi, în păduri, la suflet atâta de bun,
Muncind şi cântând, ai nutrit, o altfel de viaţă, român...
În vremi de bejenii, spre cer îşi saltă privirea şi vin
În timpuri, plângându-şi amarul, adesea scârbiţi de destin.
Vi-i lacrima râu risipit pe lutul cel proaspăt plivit.
Români cu sudoare trudind pământul de veacuri râvnit.
Priviţi-i munind! Sunt românii! Ascunşi sub troiţa fântânii,
Se-aşază tăcut şi mănâncă o roşie, ceapă şi şuncă.

Destoinic în piatră-ai cioplit croindu-ţi un capăt de drum,
Plângând, suferind şi muncind te văd, oh, te văd şi acum.
Ţi-ai încrustat pe ilic, iubire de neam şi de ţară
Şi munţi şi păduri şi câmpii şi ape şi lacrimi de ceară.
Osană ţi-aduc! Tu trudind, în lemn ai cioplit şi-n lumină.
Din dalta ta a înflorit eterna iubire divină.
Tărâm ai făcut, fermecat. Te cheamă iubirea de ţară
Oriunde ai fi să te-ntorci la prunci ori la tată, la mamă.

Din salbă de stele ai luat lumină-argint în panere
Iar cerul s-a stins într-o ardere lentă - nespusă durere.
E noaptea un doliu, al pleoapelor veşnic închise,
S-au spulberat în tăcere atâtea speranţe şi vise.
E luna ascunsă sub gene de nouri, priveşte!
Ţăranul român munceşte, munceşte, munceşte.
Greblând printre cioturi, se-nalţă copac spre înalt...
În vremi de bejenii, el boii la plug i-a legat...

Ţărane român, fii slăvit! Esenţa română ţi-o cere.
În lumea-ţi, etern biruind, te-nalţi repetat către stele.
În tine, din sângele tău, beau prunci însetaţi de lumină,
Prin tine fi-voi şi eu o clipă eternă, senină.
Hrăniţi din cenuşa pe care strămoşi au lăsat-o acasă
Sunt prunci ce v-aduc osanale şi-aici îşi doresc să rodească.
Prin voi rădăcini de lumină, om creşte vulcani izbucnind,
Ţăranca româncă şi bună, ţăranul de veacuri trudind.

Ţărane român fii slăvit, esenţa română ţi-o cere,
Din salbă de stele ai luat lumină – argint în panere.
Destoinic în piatră-ai cioploit, croindu-ţi un capăt de drum.
În câmpuri, în munţi, în păduri, la suflet atâta de bun.
Un sens lumii tale ai dat, o treaptă mai sus ai urcat.
Urmaş ai străbunilor daci, femeia romană ţi-ai luat.
Ţăranii etern au trudit. Osană, ţărane român!
Poeţii au cântat peste timp, cinstire acestui tărâm.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!