Glossă pădurilor

Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde,
Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram, ades se pierde.
Petrolul verde îngenunche... Îngemănate cu tăceri,
Cu râuri de tristeţi plâng ciute. Unde-s pădurile de ieri?!
Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune,
S-au dus pădurile de ieri. Conştiinţa unde ţi-e, române?!
O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
La trupul tău adesea cad cu mângâiere de fecioară.

Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde,
Se sting pădurile virgine şi neamul românesc se pierde.
Căzând o lacrimă de jad, te-mbrăţişez, copac şi tată –
Ne stingem ca un jurământ şi-mpărtăşim aceeaşi soartă.
Ne strâng însângerate răni, securi ne fulgeră-n privire,
La tâmpla noastră cad ninsori... Şi frunze cad... cad nopţi şi zile.
Priviri mustind de catifea adăpostesc sub pleoape-plumb
Şi lacrima care-a picat pentru-al pădurilor amurg.

Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram ades se pierde.
Păduri de amintiri şi vise, păduri de fagi, păduri de verde...
Sub arce albe de lumină trec amazoane... Se succed.
Trec şi se risipesc pe ceruri sub plângeri grele de brădet.
Cad frunze ruginii în ploaie de clorofilă şi de cânt,
Vin iarăşi păsări călătoare la umbra fagului plăpând.
Şi timpu-n gând ne înfioară, cutremurându-ne deodat'
Şi plânge iar pădurea toată... şi plouă iar... şi s-a-nnoptat.

Petrolul verde îngenuche... Îngemănate cu tăceri...
Daco-roman copac ne plânge la malul fiecărei seri.
Trec iarăşi tăietori de lemne spre mult-râvnitul trup bătrân
În goana lor după avere, uitând c-au suflet de român.
Şi plânge azi pădurea toată şi obştea munţilor bătrâni,
Îndoliată naţiune, etern rodind copaci-români.
Sub cruci de lemn ce în uitare se prăbuşesc pe culmi de jad,
Copacii – trenuri călătoare, în sobă,-n nopţi geroase ard.

Cu râuri de tristeţi trec ciute... unde-s pădurile de ieri?!
Nu-i nimeni plânsul să le-asculte?! Dintre dantelele de seri,
Ivindu-şi chipul, magic parcă, doar doi vlăstari înmugurind,
Privesc spre cer cu luare-aminte, la colţul lunii de argint.
Ar vrea să ştie dacă-n timpuri strămoşii lor au rezistat,
Ei prinţi ai vechilor imperii. Ce ţapinari s-au arătat
Adesea cu securea-n mână, cu sânge rece ucigând?!
Copaci şi păsări, sfinte ape, lăsând nepoţi şi fii plângând...

Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune,
Se sting şi mor, apun şi cad, azi, toate stelele din lume.
E trist pământul fără voi, copaci cu ramuri de aramă.
Cât aţi trudit prin vânt şi ploi! Acum sunteţi decât o rană!
Trec prunci, mănunchi să strângă iar, din ramurile voastre moarte...
Se pregătesc de trai amar, pentru cea mai geroasă noapte.
Din curcubeu fac arc şi plâng la tâmpla voastră-nmiresmată,
Ori dorm răpuşi de suferinţi, gândind la cruda voastră soartă.

S-au dus pădurile de ieri... Conşiinţa unde ţi-e, române?!
Ecosistemul s-a distrus. De astăzi ce îţi mai rămâne?!
Pământul este o Sahară. Copaci, de veacuri s-au tăiat,
De-aceea plâng cu ploi, române... Cenuşa lor s-a spulberat.
Sub pleoapele de verde plânge poemul râului bătrân
Şi bate clopotul speranţei. Oh, mândru fii că eşti român!
Porţi brazi pe stema României, în suflet jad, printre copaci,
Plimbându-ţi paşii printre frunze, cu energia lor te-ncarci.

O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
Voi m-aţi primit păduri de fagi cu trupu-adăpostit în seară.
Cu voi de-acum mă învelesc şi-n valul vieţii trecătoare
Mă-avânt, o pasăre în zbor, în dansul vostru de fecioare.
Vedeţi?! Nu pot să zugrăvesc în note false paradisul...
În palme încă îmi rodesc copaci încoronându-mi visul.
Mireasă-n verde-ruginiu mă-mbrac... Condurii de magnolii,
Purtând un iz liliachiu, azi îmi înmiresmează zorii.

La trupul tău adesea cad cu mângâiere de fecioară...
Mă nasc copac şi-n mine ard. Mă doare fiecare seară,
Când tăietori de lemne vin, trupul bătrân să mi-l ciuntească.
Păsări şi ciute, ape reci, iubire, vatra părintească,
Lumina-n ramul tremurând şi ah, o dulce adiere...
Nu mă lăsaţi să mor, români! Pădure-s! Ah, câtă durere
Se scurge-n trupul meu uitat precum o lacrimă de jad...
Eu, iertătoare şi supusă, sub pleoapele de plumb, re-cad.

La trupul tău adesea cad, eu, mângâiere de fecioară,
O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
S-au dus pădurile de ieri... Conştiinţa unde ţi-e, române?!
Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune.
Cu râuri de tristeţi plâng ciute... unde-s pădurile de ieri?!
Petrolul verde îngenunche. Îngemănate cu tăceri,
Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram ades se pierde,
Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!