Focul atotsimţitor

Cu chip senin, de-ntindere eternă
Din mic ţînut El dragostea discerne
Prin foc ce soarbe nuanţe de lucernă
Şi-n sale flăcări bine se aşterne.

Încet-încet văpaia lui profundă
Croieşte loc mâhnitului alean
Căci de un timp ardoarea-i muribundă
Pierdută parcă-n zbucium cotidian.

în sobă, cenuşa lui arzândă
Din nou aşteaptă îndelung scânteia
Ce prea săracă iară se scufundă
În mări de suflet, cătând cheia.

Ajuns stingher, la capătul puterii
Priveşte în el cum toate i se sting
Şi e cuprins de freamătul durerii
Când cel ce l-a aprins moare de frig.

poezie de Silviu Obreja (mai 2016)
Adăugat de untimidsijumatate
Votează! | Copiază!