Noah 7

Numărat, judecat, pedepsit,
Înot pe spate, voios,
O durere din adânc,...
Din care adânc?
Nu suntem oare, frunze
Sau trestii gânditoare?
Adânc este doar Oceanul,
Spun, "quia absurdum est",
Un protest, dar ce folos?
Mă apropii de mal,
Doamne ce nuferi, ce nalbe?
Plutim de la un mal la altul.
Aceasta e trecerea?

Dispreţuim noi trupul,
Lui nici nu-i pasă, ucigaşul e firav,
nu are minte, aşa vorbea şi soacra mea Zarathustra,
cea cu zacusca, predicatorii sunt morţi,
moartea predică singură,
în piaţa publică muştele îşi scriu memoriile,
copilul veni cu oglinda,
se scutură grinda de atâţi spânzuraţi,
vânt de sare şi soare îl biciuieşte.
Se plimbă gol pe malul abrupt.
Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează.
Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea.
Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile?
Norii se depărtează imperiali.
Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi.
Barba se ia ca o cenuşă pe degete,
goluri de timp, goluri de memorie,
cine scrie despre lacrimi nu ştie ce este transparenţa.
Erau dureri cândva, s-au dus cu norii,
străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul
cum pluteşte cu vioara sub bărbie,
stelele îi cântă-n strună,
el a uitat de glonţul ce l-a străpuns cândva.
De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele
şi dau din braţe, cuprinşi, parcă de o teamă nebună?

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!