Mi-i că fuge doru-n lume
Frunză verde, care-ai fost, galbenă frunză pe ducă,
Bate vântul trist și rece... suflă-n vale, sulfă-n ciucă!
Sufletul stropșit de gânduri, ar fugi, acum, cu ploaia,
Ochii dor de truda nopții, toamna-mi vântură odaia.
Cerule-nvelit de nouri... un' ți-ai dus vremea senină,
De ce lași vântul să sufle... din văioagă-nspre colină?
Schingiuit... se vaită dorul... ca-n gheare de căpcăun,
Mi-e că scapă și-o să fugă, mi-e că nu pot să-l adun.
Brumărel, cu chip de brumă, frunză verde ce ai fost,
Curge ploaia din văzduhuri... ca o bleandă fără rost.
Vântul leagănă și-ndoaie toți copacii... ca-ntr-un joc,
Truda nopții arde ochii... îmi ard ochii de-al tău foc.
Cerule, ascuns de ochii-mi... galbenă frunză pe ducă,
Bate-un vânt rece și trist... toate-mi sunt ca o nălucă.
Pe la geamuri se sparg picuri, verde-i pădurea de pin,
Mi-i că fuge doru-n lume, mi-e că nu pot să-l mai țin.
poezie de Ion Apostu
Adăugat de dory58
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Ion Apostu. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.