Mă retrăgeam, acum, din câteva vieţi. Deodată. Mă întreb ce sens au mai avut atâtea speranţe şi aşteptări. Sau atâtea regrete. Nu mă văd mai înţeleaptă. Mă simt mai pustie, ciobită şi destrămată. Ca un colţ de haină, ros de şoareci. Foarte multe se încheiau aici. Obsesia singurătăţii revenea. Şi odată cu ea, cele mai grele gânduri, cele mai crude nelinişti şi cel mai amar sentiment al pierderii. Al inutilităţii. Al remuşcării. Al groazei. Al neputinţei. Lucrurile începură să-şi piardă sensul. Nu cele pe care le făcusem până atunci. Dar restul obiectivelor, alte speranţe, alte realizări păreau să nu mai fie importante de acum încolo. Pentru că nu îmi mai rămăsese entuziasm. Nu mai era nimeni, pentru care să le fac. Nu aveam cui să le dăruiesc.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Votează! | Copiază!