Unei vrăjitoare

Ţi-ai scos durerea la paradă?!
De ce te dor oamenii buni?!
De ce îi laşi pe toţi să vadă
Că singură-ţi stârneşti furtuni?!

Urând în lume ce-i frumos,
Îţi înfigi colţii în candoarea
Ce are suflet drăgăstos
Şi se deschide precum floarea.

C-un colier de sârmi ghimpate,
Vrei să sugrumi cântecul vieţii,
Când otrăveşti ape curate
În ne-nceputul dimineţii.

De vezi IUBIRE la vreunii,
Crăpi, că nu-ţi este rânduită
Şi-ncepi să urli ca nebunii,
Toată-afundându-te-n ispită.

Şi noaptea, scuipi şi clocoteşti
Noroi, în tine adunat
De ciudă, că nu reuşeşti
Să-i furi IUBITUL adorat.

Într-un ceaun, dospeşti pucioasă
Şi fierbi în ea un şobolan,
Presari apoi a ta angoasă,
Te dai cu capul de tavan.

Şi bolmojeşti verzi şi uscate,
Amestecând blesteme rele...
IUBIREA le-ntoarce pe toate
Şi-ajung la tine şi mai grele.

Învaţ-odată că din ură,
Nimic frumos nu poate naşte!
Mai bine, coase-ţi a ta gură
Şi mori, dorind a te renaşte

Frumoasă-n suflet şi simţire,
Uitând povara ta de azi,
Să poţi găsi marea IUBIRE,
În foc de Iad, să nu mai arzi!

Şi crucea n-o mai răsturna,
Primeşte a ei mângâiere!
Gând rău, spre Cer, nu mai turna
Şi-nchină-te... la Înviere!

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!