Câteva vorbe despre suflet

Din când în când avem un suflet.
Nimeni nu-l are în păstrare
non-stop.

Zi după zi,
an după an
pot veni şi trece fără el.

Câteodată
poposeşte pentru puţin timp
în spaimele şi în bucuriile copiilor.
Altădată doar în mirarea
că suntem bătrâni.

Rareori este de ajutor
în testele de anduranţă,
cum ar fi mutarea mobilei
sau ridicarea unei valize,
sau mersul îndelungat în pantofi care ne strâng.

De obicei, dispare
când trebuie tranşată carnea
sau cărate găleţi cu apă.

La fiecare o mie de conversaţii
alege să participe doar la una,
asta dacă participă şi la aia,
de vreme ce el preferă tăcerea.

Iar atunci când trupul nostru trece de la suferinţă la durere,
sufletul îşi ia zile libere.

Este greu de mulţumit:
nu-i place să ne vadă-amestecaţi în mulţime,
străduinţa noastră de a ne crea avantaje dubioase
şi schemele unsuroase îl fac să se simtă prost.

Fericirea şi amăciunea
nu sunt pentru el două limbaje diferite.
Ne vizitează
numai când cele două îşi dau mâna.

Putem conta pe el
când nu suntem siguri de nimic
şi suntem curioşi despre orice.

Dintre lucrurile materiale,
preferă ceasurile cu pendul
şi oglinzile – pentru că sunt prezente la muncă
şi atunci când nimeni nu le priveşte.

Nu va spune niciodată de unde vine
sau unde dispare iarăşi,
deşi este evident că aşteptă asemenea întrebări.

Avem nevoie de el,
dar se pare
că şi el are nevoie de noi,
pentru un motiv sau altul.

poezie clasică de Wislawa Szymborska, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!