Trifoi cu patru foi

Eram la vârsta când mâinile mele căutau fără odihnă în câmpurile
şi colinele pline cu iarbă vestitul trifoi aducător de noroc, precum
căutătorii de aur pulberea galbenă pe fundul nisipos al râurilor.
Aceasta se întâmpla de fapt într-o vreme, într-o anumită
vreme a existenţei mele, căci pe atunci vârsta mea nu se număra
în ani ‒ lucrul acesta părându-mi-se lipsit de orice importanţă.
Nu am găsit niciodată vestitul trifoi, însă am găsit greieri,
splendide lăcuste, flori de câmp, apa răcoroasă a râului,
adâncă pe alocuri, micile plaje cu nisip fin şi tufe sălbatice,
frumoşii peşti pe care-i pescuiam cu undiţa de trestie şi cu
gândacii de Colorado de prin bostănăriile ce fierbeau
în arşiţa soarelui.

În acest timp în care degetele mele se înverziseră, iar pielea
îmi mirosea a râu, oraşul, cumplit malaxor, duduia, se hrănea
cu nefericitele vieţi pentru a-şi salva viaţa lui de balaur
cu mii de ochi luminoşi, măcina între piesele lui infernale praful,
betonul, vacarmul atâtor şi atâtor existenţe. Aici timpul se măsura
precis, în generaţii, ani, ore şi secunde. Am auzit mai apoi că
oamenii aceia, în definitiva lor tristeţe, nici nu mai vedeau uneori
în faţă mastodonţii de piatră în care locuiau ori vehiculele
însetate de benzină, ori pe semenii lor multiplicaţi în alţii, în
mereu mai mulţi şi mereu alţii, ci vedeau cu ochii stinşi, lăcrimoşi,
un întins pustiu, plin de soare şi pământ mărunt, şi o lumină
orbitoare, care netezea şi curăţa totul sub ochiul ei alb, imens,
dilatat ca o uriaşă pungă de seu peste spaţii largi.

A fost o zi când am văzut un fum înalt ridicându-se deasupra celui
de-al treilea deal, un fum negru şi palid ca un semn rău. Deodată,
totul s-a oprit în loc, culorile din jurul meu s-au amestecat, minunatele
sunete ale ierbii şi apei au îngheţat într-unul singur, neclar, ca un vuiet
surd care mă ameţea şi-mi strângea ochii de usturime...
Soarele a coborât primejdios de mult, înălţând deasupra lui un nor
întunecos ca o manta de eclipsă... Şi, prin toate acestea, de undeva
din mijlocul lor, din ce în ce mai clar, din ce în ce mai aproape, ‒
membrele multiple ale oraşului, pe care nu îl văzusem niciodată,
organele lui gri-vineţii ca piesele unui angrenaj complex, uriaş şi
nepământesc, cu articulaţii, roţi şi mase geometrice din piatră şi metal...
Sunetul oraşului care mă chema la el era un zumzet, un fel de bâzâit
într-o frecvenţă joasă, oribilă, grotescă... Cele câteva steaguri pe care
îmi amintesc că le-am zărit fluturând cu greu, mai mult se zbăteau,
ca scoase dintr-o baltă plină de nămol...
Şi atunci, brusc, am realizat, ca o izbucnire de lumină în tot acel
vacarm, că în căutarea trifoiului după care alergasem atâţia ani
fericiţi pe câmpuri sta tot norocul meu, iar el fugea şi se ascundea
mereu pentru a nu putea fi cules şi omorât, pentru ca această
minunată căutare, plină de speranţă, să dureze la nesfârşit.

poezie de Dragoş Niculescu (2015)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!