Omul de zăpadă

Copii frumoşi, sunt Omul de zăpadă
Care-a văzut prea multe-n viaţa lui
Şi care mai aşteaptă doar să cadă
Pe el omătul Dumnezeului.

Nu mă mai pot juca precum odată,
Când nas de morcovi îmi puneaţi şi ochi
Din doi cărbuni, iar mătura stricată
Mi-o aşezaţi sub braţ ca pe-un deochi.

Acum vă las, fiindcă e-un rost în toate
Şi vreau s-o fac atâta cât mai pot,
În sens invers şi-ncet de a-i străbate
Poveştii mele albe drumul tot.

A fost frumos atâţia ani de zile
Să ne jucăm alături, nu-i aşa?
Definitiv rămâne scris pe file,
În cartea fericirilor de nea.

Când veţi vedea că nu mai sunt în locul
În care mă clădeaţi voi tot mereu
Veţi şti, mai mari, că-mi port în mine focul
Şi mă topesc după un plan al meu.

Că Omul de zăpadă e-o poveste
Ce din păcate are un sfârşit,
Ca orice basm, dispare fără veste
Când timpul vieţii noastre-a-mbătrânit.

Veţi şti, de-asemeni, că am fost aparte
Şi că m-aţi plămădit din fulg ceresc,
Că frigul lumii îl simţeam ca moarte,
Plângând prin râsul vostru pământesc.

Eu plec acum, cât încă mai e iarnă,
Prin încălziri globale mă disip,
Las viaţa voastră-ntreagă să discearnă
Trecutelor zăpezi frumosul chip.

Mă voi gândi la voi întotdeauna,
Vă voi vedea-n paltoane şi galoşi
Şi voi simţi cum mi-aşezaţi cu mâna
Bulgări pe trup şi-am să v-aud voioşi.

Când veţi fi mari şi trişti şi singuri poate,
Când veţi uita frumosul nostru joc,
Din liniştea zăpezilor trădate
Vă voi aduce-n vis semn de noroc.

Iar de nu veţi avea nici somn în noapte
Şi un opaiţ va lumina la geam,
Eu, Omul de zăpadă şi de lapte,
Am să vă ning precum când ne jucam.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!