Prea scurtele ierni
Ca lama unui brici mă taie raza
și sângerez cu boabe de argint,
mi s-a topit, a jilțului, speteaza,
răceala ei curată n-o mai simt.
Picioare de cleștar o iau la vale,
ce-a mai rămas din neguroase oști,
când jilțul meu de ghețuri se prăvale
și-ncepe anotimpul pentru proști?
Nimic lumina și nimic seninul...
Prinsesem pojghiți aspre, de taiga,
mă oțelise la privire vinul,
pe care-l beam gândind la dumneata.
Mai viscolea cu patimă de glonte,
mai nimereai să vii din când în când,
te așteptam pe blănuri de arhonte
și focul înmuiam, să-ți fie blând.
Au fost prea scurte iernile acelea,
acum nu mai e iarnă pe pământ,
doar sufletul meu trist mai umblă lelea,
tot căutând al iernilor mormânt.
Și dacă tot va fi să fie soare,
și poezii s-or scrie pe asfalt,
eu mă voi deporta unde-i ninsoare,
luând Siberii vaste cu asalt.
Și, poate-atunci, făcând popas o clipă
să beau un ceai din caldul samovar,
te voi zări prin fumul gros de pipă,
pe care-o voi aprinde din amnar.
Te voi găsi, la fel și tu, fugită
către limanul albelor zăpezi
și-abia atunci, iernatică iubită,
de boala mea de frig ai să mă crezi.
poezie de Dragoș Niculescu din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre iarnă
- poezii despre lumină
- poezii despre zăpadă
- poezii despre văi
- poezii despre vin
- poezii despre tristețe
- poezii despre suflet
- poezii despre prostie
- poezii despre poezie
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.