Înscăunare de ţap

Au dat baniţele şi sacii de grâu
La o parte; le-au spintecat cu cuţitul:
Au curs din ei surcele, pene şi câlţi.
Au înţepat cu prăjinile în poloboace,
Crezând că se-ascunde ca un făt bătrân
În placenta vinului hrănitor;
Le-au dat de pământ: a ieşit o zeamă
Sălcie – apă de ploaie stricată,
Duhnind a varză şi motorină,
Dar tot nu l-au găsit –
Să le sară la ochi cocoşii când au
Răscolit prin cuibare; să-i ruşineze
Porcii când au muşcat nămolul cotineţelor,
Dar de cel care le-a blestemat
Cumplit seminţia tot n-au dat –
I-au pedepsit pe oameni fiindcă tăceau;
Apele râurilor le-au mutat să găsească
Vreo uşă sub prundul albiei,
Au răscolit până şi în vizuinele calde,
Dar pe cel care-a aruncat blestem peste neam
Tot nu l-au scos la lumină –

S-a primit ordin să fie găsit,
Prin orice mijloace, Ţapul Ispăşitor.
Iar dacă nu va fi dibuit, în cele din
Urmă – să fie creat, inventat
Din nimic, plămădit cu forţa –
Întrucât este imperioasă nevoie de a pune
Pe cineva în fruntea fărădelegilor:
Semnalele din teritoriu sunt extrem de
Proaste, nu ne putem juca, răspundeţi
Cu capul...

Un blestem, desigur, o anatemă cumplită
S-a abătut peste plebe; joc de năvalnic,
De cozi de şoareci şi sânge de pasăre tăiată
De vie pe baltă, la miez de noapte,
Băut din pocal de argint – farmece
Negre în sevă; imemorială legare
De cununii naţionale.
Ei vor să ni-l arate pe Zeul Urgiei
Lucrând dintre noi, nu din cer; adică
Făptură din carne şi os, bună de
Linşat, de jupuit, nu teoretică, – Zeul Urgiei,
Terestru şi singur mâncând şi el o bucată
De mămăligă, lucrând clandestin la magia
Supravieţuirii personale.

Ia uite-i cum stau şi privesc pe geam
Aşteptându-l; de sus, din birouri cu mochete
Adânci şi boare controlată, de tutun olandez:
Ca nişte mamoni contemplă piaţa centrală,
Unde călăii spală festiv buza ghilotinei!

Cum, să nu fie-acestea Timpurile Noi,
Cele mai noi timpuri ştiute, mai proaspete,
Făurite prin liberă voinţă, prin instinctul
Precis, salvator al obştii? S-a jertfit ceva
La baza construcţiei, ori nu s-a jertfit?
Mai bine să răspundă El, căci, iată, l-au găsit:
De la o generaţie la alta mai deşelat,
Mai gârbov sub potcoava de foc cu care
L-au împilat să se supună, să tacă,
Să dispară. Lungi i-au crescut pletele
De când aşteaptă serbarea norodului:
Cea a Înscăunării de Ţap.
Nu i se vede faţa. Dar nici nu e necesar.
El reprezintă un simbol al eternei
Justificări; temeiul celor mai abjecte
Ticăloşii; a groteştilor silnicii;
A crimei în masă. Şi tot ei spun că el
Aruncă sodomul cel mare...
La o generaţie o dată este scos din
Pământul unde rumegă cu măsele
De vită; din piatră seacă, încălzită de
Austru, în care dospeşte ca-ntr-un
Cuptor neolitic, cu capul pe turte de pleavă.
Este smuls de gonacii aleşi sub blestem
Din temelia străbună; verigă ruptă mereu
Din lanţul cosmic tutelar: De aceea
Nu se ţine piatra de piatră, de aceea
Ne prăvălim în noi ca-n nişte fântâni
Râncede, spurcate de hoit zâmbitor –
Ah, fiindcă ne-au adormit puterea străveche
De-a-ntoarce năpasta; gurile ni le-au tencuit
Cu baligă – chirpiciul ruşinii; iar sângele
Demnităţii – în solomonia mişeliei noastre
L-au zvântat adevăraţii blestemători!

În mijlocul pieţii – un tron de Înscăunare:
Cal de trestii şi stuf, înălţat pe o platformă
Din scânduri. Ai zice că s-a pregătit un rug
Dacă n-ai şti că e vorba de-un vesel praznic.
Peste tot, megafoane:
Imne de slavă, lozinci, exaltă mulţimea...
Iată-l, e-aici: Ţapul Ispăşitor –
Cu pletele lui seculare, de ţap bătrân!
Priviţi-l: mai mult târât ajunge în scaun –
Din nou batjocorit: i-au atârnat, păgânii,
Pe oase, o togă albă, cu motive naţionale –

Ca unui patriarh, şi o mască din lemn
Cioplit – un chip hidos; o brezaie:
Clămpăne toată, se zbate pe gâtul căzut
În nevoia de aer.

Dar Dumnezeu cruce nouă nu face peste
Lume când fiul poporului cade sub
Pietrele a lor săi? Doamne, vinovaţii le
Cântă-n urechi, iar ei azvârle cu pietre
În semenul lor!... Egali, unii cu alţii...

Opriţi, opriţi istoria aici!
Ţapul acesta nu mai mişcă de mult,
Nu vedeţi? A pus botul de capră în piept –
Zeul Urgiei, ascultător şi supus.
Ridică-i masca cea grea până la cer
Şi cântă, popor nelegiuit! Încă o dată
Te vei mântui, şi încă o dată...
Aceeaşi serbare pe pământul voievodal
De deasupra ta.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!