Lupii dogmatici

Nu se pomenise o iarnă mai grea.
Vântul smulsese limba clopotului mare
Şi bătea ca nebunul cu ea în pământ
Şi-n copaci şi-n măduva câmpiei.
Iar viscolul ardea nemişcarea de sete,
Îi încărunţea puterile; timp azvârlit într-o
Prăpastie orizontală – genune fără capăt,
Cu o lamă uscată nimicindu-şi portretul
De fum.

Ca neînceput dormea satul în laviţa bolii:
Auziseră ai noştri că făcând pe morţii
Îşi pot găsi scăpare, pasămite fiarele au grijă
De somnul cărnii. Şi făceau pe neviii –
Cu icoana pe piept aducându-şi aminte
Şi laptele supt de la mamă, eresul, vinderea
Spurcată învârtind-o cu plugul arhetipal
Al minţii până izvodea singură lujer dulce.
Fără sămânţă.

Bine, să zicem că-i aşa: dar puterea omului
De-a năduşi la umbra căinţei, cine i-o dă?
Şi-atunci Starostele, Mai Marele-acela,
Gândul din urmă de ce nu i-l încuviinţă
Mai degrabă în firea ursită a lucrurilor?
Ca vinul, ca aurul topit să i-l toarne
Cu de-a sila pe gât...
Spre sfârşit, mulţi nu dau crezare începutului,

Dar e lege că cei hotărâţi pentru viaţă,
Cu toţii îşi vor aminti ceasul din urmă.

Petrache Ocoşan dădu cu ochii de lupi
Şi-nţepeni; la marginea pădurii, singur,
După scurteie... Înţepeni aşa, mai pe la mijloc:
Nici mort, nici viu. Rămase locului drept,
De nu mai ştia lumea ce să facă cu el –
De-aia nu l-or fi mâncat lupii: de frică.
Nu era Petrache nici de-ngropat, dar nici
De lăsat acolo; aşa că l-au băgat într-un
Stejar bătrân pe care l-au scobit cât să-ncapă
Şi l-au închis cu uşă din scoarţă şi lemn gros,
De-ai fi zis că nu e nimeni înăuntru...
Şi i-au pus lumânare şi belciug la poartă,
Cât să-l dea jos când s-o trezi dintre ape...

Pe casele altora ei stăteau ca nişte câini blânzi,
Cu ochii galbeni aţintiţi la fumul din hornuri.
Babele spuneau că şi-au făcut întărituri
În munţi – un fel de cetate, unde se duceau să
Moară, că şi sufletelor din ei li se urîse de frig;
Şi că dinăuntru răzbate o lumină mare şi galbenă,
Pe care n-o poate vedea decât ăla de-a trăit
Cu ei de mic, şi le ştie potecile şi rostul.

Văd şi azi, ca şi ieri, cancelariile zeilor desfiinţate.
Lung drum, pustiu, şi nici o căruţă...
Iată-ne grumazele-njugate, umerii arcuiţi,
Gurile muşcând ţărâna facerii aproapelui –
După vrerea lor; perfida linişte a durerii
Otrăvindu-ne – după ştiinţa lor; şi eterna
Dizidenţă într-ale scârbei onorând-o – după fapta
Lor. Şi atunci, unde-am ajuns? Ce s-a aflat de
Stirpea noastră? Nimc! Martiraj colectiv –

O derută în termeni,
Chintesenţa unei religii neomologabile.

Pe cei morţi dintre-ai lor fiarele i-au aşezat pe hornuri.
Să se-nece ţăranii ca sub fum de ardei iute, de curmeie
Tinere. Cum dădea unul să iasă, îi şi sărea la gât,
Şi mulţi au murit după cum s-au născut –
Fără organul Puterii; cu sângele cuminţit pe vecie.

Eu am scăpat,
De-au ajuns să mă cânte femeile.
Fiindcă şi tata, săracul, fusese bun la ceva:
Cum împuşca vreo jivină, oasele i le usca;
Le bătea cu piatra şi din făina lor alcătuia
O pâine. Iar a treia zi de Crăciun, seara, o-nconjura
Cu-n lanţ vechi, o rupea în bucăţi mici ca anafura
Şi ne-o dădea nouă şi vitelor, şi cailor, şi oilor.
Tot trupul Domnului e – ne spunea rupând-o,
Iar lupii nu se mai atingeau de nimeni.
Mi-a fost dat abia azi să-nţeleg, fericitul de mine,
Taina sălbăticirii.

Tu, profete, ieşit din miezul copacului,
Cântă-ţi imnele peste obcina goală,
Fiindcă din nimic ne vom naşte mai buni!
Înalţă slavă bucăţii sfinte de pâine şi
Dă-o Fraţilor-Lupi, că ei au dormit ultimii
În paturile noastre, ca urmaşi ai noştri de drept!

Ei, Întemeietori de vatră? Ziditori de temelie?
Da. Ne va fi mai bine aşa. Se împlineşte ciclul
De împrospătare a sângelui.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!