Unghiul mort

Cei dintâi se îmbată aceşti copii,
pentru a-şi relua dimineaţa locurile
în placentele lor de pământ.
Cum stau ghemuiţi în mal, în scorburi
pline de ape, cu genunchii la gură,
cum lucrează, cu mâinile-nainte,
forând pumni de lut şi rădăcini –
par că ar fi la comanda unor manete,
în nacele sferice, despicate la mijloc vederii,
spălate ritmic de val; ochi de faguri
noroioşi, în care oamenii lucrează
cu materia unui timp supus erodării.

Ei nu ştiu pentru ce sapă cu mâinile.
Nici părinţii lor, care se îmbată mai târziu
decât ei, nu ştiu. Trec cu bărcile lin pe lângă
pereţii de stuf, abia vorbind; se opresc
unde-i malul lăsat, urcă bărcile
şi le-nchid, din jumătăţi, ca pe nişte nuci,
pe care se suie să răzbească cu privirea
spre omul acela,
căruia copiii îi aduc pământ.

Nu se aude dacă e tânăr ori bătrân,
dacă mănâncă dat prin foc sau dacă
cerul de deasupra lui nu se face cumva
punte de papură, izgonindu-i peste mlaştini
pe cei care-l văd.
Dintre copii, numai cei săpători rămân
în viaţă, să-şi ocupe găurile din maluri;
parcă înapoi de unde-au ieşit,
dintr-o formă numai a lor, dintr-un tipar.
Ceilalţi nu s-au mai întors
să depună mărturie:
s-au dus numai la el cu pământul...
Câte o singură dată.
În unghiul mort de deasupra lumii
se opreşte tot ce ajunge aici,
urmând calea firească a descompunerii.
Un ciclu continuu, zice-se, o uriaşă
uzină, respirând dintr-o inimă de nămol
întreaga hrană eterică a lumii.
Aici stă Zeul organic şi fermentează esenţe:
în unghiul mort dintre baltă şi cer,
somnolent ca un năvod la rădăcinile paradisului.
Omul acela trăieşte-n împăcare cu Zeul:
numai plutele goale le vede –
lemn lângă lemn, înfipte-n smârcuri,
din muşchiul lor mâncând păsările.

Slavă lor, dar marginea lumii-i departe!
De-acolo plecăm noi – hrana Zeului,
şi nu altfel; noi venim catre El pe fluviu
din partea lumii unde turmele şi cirezile
se siluiesc pe burtă să nu poarte om,
unde îngăduinţa e ca ochiul de schimb
al Ciclopului, iar puterea –
bucăţica cea dulce trimisă spre Zeu –
fragedul creier.

Nu-i pentru noi amintirea
a ceea ce va fi. Ci doar a ceea ce-a fost.
Pentru noi – îndemnuri
şi-un veşnic punct de fugă.
Măcar acolo vom servi la ceva:
cel mai bun combustibil dintr-o materie
deja vulnerabilă, urmând sarcina Zeului;
aceeaşi formă de energie urmându-ne,
prilejuindu-ne naşterea.

Copiii aleargă spre cel pe care nu l-a văzut
nimeni; poteci numai de ei ştiute, spre
inima grindului. Pe-aici şi fraţii lor au
purtat desagii; le tremură picioarele
subţiri, de iezi noateni; aleargă,
le plesnesc obrajii de crengi; sângele
şi-l beau de nevoie, cu mâinile nu au
cum se şterge. Au ieşit la un câmp.
În faţa lor, Omul:

Un copil! Le zâmbeşte. Acesta e omul:
Un copil zâmbind altor copii...
De nu i-ar luci ochii a adânc,
ar părea că-s făcuţi dintr-aceeaşi tulpină.
Şi fraţii lor –
Lucrează cu toţii-n cuviinţă, în jurul Lui!
Aşează pământ umed pe ţevile de stuf
şi parcă nu-i văd.

În bătaia vântului şi-a apei
aşează temelie copiii, şi nu de nisip,
căci Omul frige peşte pentru mai târziu.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!