Kilometrul nimănui

Abia când te simţi integrat,
maniera asta de socializare cu natura
capătă aspectul precis al unei forme fixe
de viaţă. De la piatră am pornit, la piatră
ajungem, la comunismul portocaliu, macru,
desangvinat, la populaţii care ne-au părăsit
de comun acord, pentru a ne lăsa ispitiţi
de senzaţia că singurătatea e ca durerea
unui cal fără coaste, ce-şi vomează biciul,
sau bastonul de vişin, supte de trup.

Stăpâneam o mansardă, un unic refugiu,
mai aproape de stradă decât de cer.
De regulă, primeam în vizită doi sfinţi, întotdeauna
aceiaşi, unul măcelar şi altul preot, la fel de bine
crescuţi, la fel de mucaliţi. Le convenea frecvenţa
câmpului, rezona bine în răşina miruită a bârnelor.
Vorbeam puţin, beam vin şi ascultam în urechile altora,
uscate, încreţite ca nişte scoici, tot vuietul lumii.
Aprindeam apoi focul în încăperea fără pereţi,
construită ca un templu cu coloane de paltin.
Ei îşi aruncau protezele ortopedice în flăcări
şi se suiau pe umeri, cu preotul deasupra, şi începeau,
din toiege, un dans ca o bătută, pe care nu l-am înţeles
niciodată, dar l-am respectat cum se cuvine,
cu crucea înaintea ochilor.

De-atunci mă trezesc dimineţile cu copii împrejur,
fulguit de cenuşă rece, târându-mă cu ochii
umflaţi de frig de pe salteaua mea aeriană
către mânuţele lor. Copii livizi, dirijând oraţiile
unei nunţi singulare, pe ruinele unui templu
fumegând, mai aproape de stradă decât de cer...

Galopez cu sămânţa bradului în gură,
o sparg uleios ca pe o icră de fagure,
îmi întorc cetăţenia de pe o faţă pe alta
când mă-nţeapă ca lâna pe piele,
îmi globalizez funcţiile cu respiraţia generală,
nu mai pot să fac nici pipi de unul singur
că mă simt obligat să dau raportul,
să fac o scurtă notă informativă despre ce şi cum.

Mai sunt în viaţă ideologii curbelor ezoterice.
Îi găsiţi prin porturi orientale, vidaţi de alcool
şi de sânge, vânzând, pe mai nimic, ţapinarilor,
cumplitul secret despre oul pământului, cel cu
două gălbenuşuri de piatră în coacere veşnică.
Să nu-i întrebaţi nimic, să nu daţi mâna cu ei,
să nu-i atingeţi, ei nu vă pot lămuri! Poate veţi fi voi
recunoscuţi drept victime, ei au ochiul format, cunosc
la oameni, iar starea lor de levitaţie a devenit atât
de organică, încât îşi păstrează conştienţa.
Spuneţi-le că n-ar fi deloc exclus să fi avut cândva
o rădăcină comună, însă, cel mai probabil, în perioada
în care starea de fapt a lucrurilor nu simţea nevoia
justificării nici prin fapte şi nici prin lucruri.
Vă vor înţelege şi vă vor da drumul...

Sub pământ sunt laboratoarele lor,
sub bolte de cărămidă roşie, în care doar
mirese părăsite îşi mai duc bătrâneţea pe întuneric,
în jilţuri de gheaţă, cu retorte ca nişte orgi de sticlă,
înfundate cu ceară albă, uscată.
Într-un fel, ei sunt soţii lor de drept, deşi nu-şi
amintesc când le-au închiriat lăcaşul şi nici
nu-şi amintesc când şi-au luat angajamentul
de-a le cunoaşte...
Fără ştirea lor, ei sunt mirii aceluiaşi Timp.

Se dă cu sare pe urmele noastre înglodate şi repezi,
ca topindu-li-se pereţii, surpându-li-se malurile,
adâncul să se ridice la suprafaţă, uniformizând
greutatea cu întregul neted, ca striaţiile ponderale
să nu mai reprezinte nici intenţia vreunei amprente
ispititoare la eşec ori sublim. Dar patima libertăţii
nu poate fi strivită cu cilindrul compactor în vecii
vecilor, astfel încât un nou drum smolit să alunece
ca o plavie uitată, anunţând, pe margini, că putem
lăsa urme după ce se răceşte.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!