Anotimpul absolut

Uliţe strâmte, case fumurii, colindători şi preoţi
sclipind de ţuică bătrână şi gustări de cozonac înecăcioase,
eu, igrasios, cu tensiunea redusă la zero, în pragul
unei idei de geniu care întârzie,
iubiri apuse, esenţiale, bântuind lepros ca nişte cerşetoare
mincinoase şi tinere, cu fardurile înmuiate de ceaţă,
îngustimile oarbe, muchiile primitoare de spută fertilă,
aceiaşi poştaşi bizari, cu scrisorile lor de pe front,
şi chiar nevrând, şi chiar nechemată,
febra acestui nou început patologic, copilărindu-se
sinucigaş de-a naşterea precum cu o sticlă
cu cap de mort,
în care esenţa trecutului şi-a pierdut orice miros.

Acesta e singurul meu anotimp de moarte şi de viaţă.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!