Spaţiul limitrof

Se spală putina des, se luceşte trotuarul
în paşaua asta plină de anahoreţi de mâna-doua,
care iau smalţul mătăniilor
frecându-le indiferent ca pe nişte iubiri comune.
E clar că perioadele tulburi nasc nebuni responsabili,
manierişti ai propriilor capricii, cu ochi dezlânaţi
şi chelii nedemne, lipite. Ceilalţi, teferi, nu-şi vorbesc:
umblă cu câte un şurub de tramvai în gură,
să se justifice în orice clipă.

Dimineaţa, în zori, miroase a cârpă arsă
şi-a grătare stinse de brumă şi flegmă.
Se feresc unii de alţii, ei aşa se trezesc, ferindu-se,
învăţându-se uitatul în pământ şi spaima de moarte.
Nu-şi mai fură miresele, ci sufletele, aşa, mascat,
feciorelnic, ca unul, ca plecaţi dintr-o obârşie.

Coboară, în casele părăsite, mâna lui Dumnezeu,
să-şi ia singură oul din candelă. Ou fiert
în untdelemn rece, tremurător la scârţâitul porţii.
Sfântă comuniune – suflul divinităţii peste găinile
de lună, cuibăroase, oficiind singure slujbele de
pomenire domestică, aurind, în Empire, orice
scaun putred ori laviţă soioasă!

Nu se mai nasc profeţi în ţara gândurilor
cu miros de doagă, imediat reperabil.
Ei îşi pierd consistenţa şi sensul acolo unde gândurile
pot fi asimilate reciproc, citite pe brânci, ori de-a-n picioare,
după bătaia vântului. Acolo unde scârna minţii transpiră,
invadând lacom scârna celeilalte minţi, teritoriu
inviolabil, particular.
Ruşinea supravieţuieşte însă şi fără profeţi,
Râsul anarhic poate pustii în voie
şi seca şi măduva din os.
Culoare de umbră amestecă spaţii comune,
ministerele groazei domină sindicatele muţilor
şi ale executanţilor unei singure vieţi.

În această paşa, în care râsul firesc se interzice
după prima oră a dimineţii şi se aprobă
după ultima oră a serii, greşeala se pedepseşte
cu o lovitură de bocanc sub centură, din automate
speciale, migălos construite, depăşindu-şi condiţia
mecanică prin erori neregulate.
Să pedepsim, atunci, şi greşeala automatelor,
să-i chemăm pe nemţi să ne facă maşini de lovit
mai bune, în serie, pe temeiul schimburilor tehnologice
şi al ajutorului umanitar! Maşini punitive, silenţioase,
atât de discrete încât să absoarbă şi ţipătul.

Pe această insulă teoretică,
pe care milogii se nasc din faşă milogi,
iar destinele radicale condamnă înainte de naştere
şi bântuie lepros şi după moarte –
câmp magnetic al pământului şi al zeilor
ce clipesc din ochi o singură dată...

Spre bălţile limitrofe, împinşi spre bălţile limitrofe,
cu educaţia citadină pliată, ca un drapel
găurit la mijloc, în genţile-diplomat, evacuându-ne
tuberculoşi, dizgraţiaţi din propria rană,
spre bălţile limitrofe, curate!
Acolo, departe de revizori şi cenzori, acolo unde
se braconează legal, din disperare, iar despotismul
pâlpâie din urmă ca un amurg peste o Dunăre
măslinie, sub veghea soldaţilor de la Cernavodă!

De ce, Doamne, se afundă caii în zgura acestui
vast hipodrom, de ce nu ajung la cimitirele ascunse,
de ce ai netezit cu praf înşelător, de cărămidă,
obturaţiile verticale ale oraşului?

Întâi să unim destinele logodnicilor ce se dau
cu capul de pereţi. Întâi să petrecem câteva nopţi
cu capul în zăpadă, la reavăn, la proaspăt,
să nu mai auzim decât ticăitul tâmplelor şi al memoriei.
Apoi, doar, să încercăm vânătoarea purificării, fără
armă, mai mult o ieşire, un curs de reciclare în natură,
un fel de rătăcire pe urmele copoilor, un fel de pierdere
a conştiinţei de sine, în care nimic nu mai rămâne stătător.

Vă spun,
e mai sigur să faci confidenţe sinucigaşului –
Colhoznic zurbăvit, el tot nu se-ndeamnă
la protocolul milei, tot nu se joacă decât cu
imprudenţe definitive. Acelaşi e – de i-ar luci
copiii ca banii pe fundul aspersoarelor publice,
de-ar mima fericirea înzdrăvenirii prin muncă –
acelaşi e; în această provincie cu suflete crescute-n
bir, la zahanale, cu puncte cardinale autonome,
plesnite în spaţiu ca nişte zaruri de mămăligă răscoaptă.

Spaţiu limitrof lui însuşi, adiacent prin vocaţie.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!