Înapoi la poveste

Nu mi-e teamă să mă-nchid cu tine
într-un bloc de piatră, într-un miez de copac.
Nu mi-e teamă că ne va asupri o plictiseală eternă,
ci că va trebui să ne iubim de-a-n picioare, să tac,
şi-apoi s-adormim pe hoituri necioplite,
de eroi necunoscuţi, nenăscuţi în vreun veac.

Între două statui, zborul sărutului e de genul neutru.
Mai ales între două statui apropiate ca vârstă,
cusute pe linia inimii cu aţă de sac.
Cât am iubit libertatea ţiganilor şi boieria speciei
tivită pe os, cât am zăcut pe funduri de lac,
slugărind un imperiu al foamei,
mut ca o şenilă de templu!

Îmi închipui cum ne strângem mâna sau ne
gâtuim sufletele, în acelaşi punct, în acelaşi timp,
cu o aroganţă de picol întărit de nevoi –
şi sufletele, gâtuite, cu sfoara capului tăiată,
se-nalţă îmbrăţişate ca două mâini
şi oftează adânc pentru noi,
slăbind în felinare lumina deodată.

Şi aş putea spinarea să ţi-o tund
de greutatea umbrei unor sâni, dar mă abţin,
şi introduc fise în automatul de palme,
cel programat să mă învie de fiecare dată
când mă apuc să mor.
Şi mă trezesc pe scara de serviciu,
sau ud, într-un cârlig de abator.

Se clatină un taur orb să cadă
pe muşchiul slab al gleznei dintre noi...
Până la urmă, am fi în stare să ne şi recunoaştem,
în afara oricăror spaţii locative, cu deplină răspundere.
Nu zburd, ci merg, nu cuget, ci aştept,
nu par muncit, îmi trag o mască sobră;
între noi şi viaţă e un spaţiu inept –
ambulanţă de-Ajun, cu o trupă de circ
şi condusă de fata cu cobră.

Pe capul nostru nu s-a pus preţ, e-o confuzie enormă.
Mortificaţi am ieşi dintr-o afacere cu capete limpezi.
Undeva mai miroase-a răşină de prunc, undeva;
din noi curge lapte ca-nainte de-o naştere comună.
Hai să ne naştem comun, într-un loc tot comun,
ca o naştere de unii singuri, nevăzuţi,
ca o naştere eroică şi grea!
Neştiuţi, agăţaţi de copaci, muşcând din pământ,
să ne naştem, iubito, 'napoi, din ce eşti şi ce sunt!

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!