Şcoala de văduvi

Iată cearta revoluţiei cu lumea,
şi cum se face de ne-ajunge lanţul mecanic al istoriei,
ca o cătuşă unsă pentru a rupe: proscrisă
e jumătatea mare din viaţa omului simplu dar prost,
jumătatea cealaltă aparţinându-i de drept lui Dumnezeu!

Cărămizile igrasioase ale memoriei colective,
lăsându-se greu pe braţele fine, gălbui,
de ţăran degenerat, preacurvit şi ameţit de benzină...
Memoria colectivă lor le aparţine, ei pretind că au obligaţia
morală de a ţine minte pentru noi toţi. Şi pentru ei.
Nici lăzile de lemn strunjite, încă aspre, cu care au venit
ca pentru un fel de asalt, de război fratricid şi sfânt,
nu le-au uitat şi nu le-au aruncat. Ei nu uită nimic.
Şi le mai fac perne, din când în când, aşa tari cum sunt,
însemnate chimic pe viaţă, aidoma fierului înroşit,
răsuflând cald a pâine râncedă dinlăuntru, a dimie soioasă
şi a fier coclit, de seceră neudată.
Ei nu uită nimic, ei sunt banda magnetică,
jurnalul viu al istoriei. Datorită lor se îneacă bourii naţionali
şi scuipă din râturi cheaguri de petrol, culcaţi pe-o parte,
fiindcă ei le-au furat gardul rezervaţiilor, ei, care altădată
le-ar fi bătut şi cu ochiul haraci în talpa casei.

O boală străină cară în trupurile lor, ale lor şi-ale copiilor,
şi-ale nepoţilor lor, poate fără ştire şi fără pricină,
stigmat feudal mai vechi decât orice feudă,
păcat al pământului şi-al nevoilor,
o boală străină au adus în trupurile noastre.
Am vrut să construim ceva, să punem umărul, să inovăm
un alt Testament, Cel de Mijloc, cu o singură Lege,
coerentă şi funcţională, ne-am vorbit numai pe numele
mic însoţit, am ridicat încrederea la nivel de jurământ,
ne-am tescuit ultimele seminţe din cusătura hainei,
şi-am aprins zorii noii burghezii la lumina mică
a seului vegetal.
Degeaba! Se năştea o Lege hoitară, pe defuncţia unui suflet!
N-au ştiut-o nici vechii stăpâni ai urbei şi mai ales cei noi.
S-au mai întâlnit o vreme unii cu alţii,
s-au făcut ca nu se cunosc; cei vechi s-au ascuns
cu milogii pe sub poduri şi-au băut din aceeaşi sticlă,
cei noi i-au mai scuipat o vreme şi înjurat prin piaţa
de vechituri, aşa ofticoşi cum erau de-acum,
cu fularele peste gură...

Se mai moare pe mese, se dansează în lanţ,
se mai sparge în dinţi cupa resemnării,
mucedă ca un vin prea vechi, se mai instalează
canale pentru vieţi subterane, salvatoare,
pentru traiul celor care ne mai numim: copiii lor.

Ne-au lovit îngerii cu pumnul în tâmplă, au atentat
la echilibrul lor fragil de pe cornişa umărului,
au năvălit cu ranga în vestiarele unde ne mai iubeam
pe-ascuns, impregnate cu miros iute, de animal tânăr –
Ne onorau, mai apoi, ciocănind ca gloabele sub pământ,
unde nu se ciocăne niciodată, unde nu se cere voie,
fiindcă te-aşteaptă ori lumânarea, ori vinul...

Cei fără de greutatea sufletului ne schilodesc
şi astăzi umbra clipei cu sălbăticia celui văduvit de simţ.
Dacă milenii de istorie s-au născut din credinţe,
conştiinţele putrede n-au creat nici o secundă de religie.
Ei au sufocat religiile în spasmele constrictoare
ale neputinţei, ei ne dau zilnic să bem otrava care ne
amorţeşte nervii. Ei, urmaşii lor. Niciodată copii.
Născuţi bătrâni şi morţi fără ruşine.

Cică ultimii lupi, bolnavi, aşteaptă trenurile pentru a se
sinucide. Le-au tras spre cantoane fitile de sânge, grase,
de porc, şi ei tot nu coboară. I-ar detuna acolo, pe loc,
de n-ar fi linia de fier; cu pulberea de la cariere.
Degeră lupii, cu ochii albi, şi nu coboară,
şi nu se mănâncă...
Rămân înveliţi, cu ochii deschişi, înspre linia pustie,
de parcă-i viscoleşte cu miros de ţuică.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!