Liniştea de după

Eram doi îngeri ce cântam din surle,
De mult povestea noastră s-a sfârşit,
A mai rămas doar visul ca să-şi urle
Neîmplinitul rost în infinit.

De-atunci am mai îmbătrânit în vreme,
Ne ducem pasul parcă tot mai greu,
Căci n-are cine-n dragoste să cheme
Pe celălalt, şi-i linişte mereu...

Şi trec zăpezi şi ploi şi-un chin de soare,
Şi cad mai mult imperii decât cresc;
Noi tot purtăm în piept un glonţ ce doare,
Cu care ne-a-mpuşcat Tatăl Ceresc.

E inutil să căutăm făptaşul –
Vulgarizăm ce-a fost să fie dat,
Destul că-n veci ne va lipsi nuntaşul
Şi-un scâncet de copil nou şi curat.

Îţi aminteşti cum sufletul ca floarea
Brusc ne plesnise în petale mii
Şi fiecare frunză şi răcoarea
În toamnă ne-aşeza pe rug de vii?

Poate-ai venit la geam simţind cum scrie
Fiinţa mea acum urme din noi
Şi că priveşti pe cer o stea pustie
Ce n-a fost să ne-ncapă pe-amândoi.

Acolo însă e învăţătura
Care-ţi va sta ca plumb răcit în cânt,
Pe lung şi scurtul drum ce viitura
Acestei vieţi îl culcă sub pământ.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!