Ultima Romă
În lumina ucigașă a zilei mă înfășor ca într-o togă
aurită și grea, cu picioarele în sandale străbat bulevardul
transformat în colb al acestui oraș calamitat.
Merg ca un împărat biciuit și exilat și aștept venirea
nopții, caut densitatea amplă a întunericului, siguranța
respirației libere, neconstrânse, țipătul fecioarelor dedate
violului într-un câmp al iluziilor, redat agriculturii urbane,
zgomotul unei birje pline cu muscali beți și femei,
în goană de mai bine de un secol, mirosul acela răcoros,
puțin umed al evadării clandestine, fără un scop precis, sau
imediat confundabil. În jurul meu urlătoarele automobile
cu nenorociți, nesfârșitele vitrine ale nimicului, mulțimile
inutile și pieritoare de oameni, coloșii drepți și verticali
din piatră, cu poveștile lor încremenite ori născuți cu
limbile tăiate.
Semizeul a poposit în piața centrală, dar nimeni nu se uită
la el. Stă pe un piedestal și asudă ca o curvă fără ventilator,
lumea crede că e un simplu om, vreun nebun, vreun actor
rămas pe drumuri, nimeni nu-i bănuiește jumătatea zeiască.
Mă gândesc o clipă că poate și el greșește, pare indecis,
prostit de căldura infernală, nu-și revendică statutul umanizator
în nici un chip. Dar și dacă s-ar da jos de pe piedestalul ăla
ridicol, cu piciorele lui uriașe și dezgolite, poate s-ar cutremura
pământul, poate vrând s-o ia într-o direcție ar călca, cu tălpile lui
mari și grele, pe vreo doi-trei; în orice caz, s-ar descurca greu,
nu-l văd bine deloc.
Stă semizeul și asudă pe piedestal, în
piața centrală, în timp ce eu trec și stârnesc colbul cu sandalele
mele prinse sus, pe picior, cu legături de piele, și cum îl văd
acum, din depărtare, pare din ce în ce mai mult
o statuie; parcă se întărește și devine din ce în ce mai nefolositor,
și mai solemn.
Orașul pălește, se șterge, rămâne în urmă. Culeg de pe jos
un petic de ziar în care scrie despre păsări uriașe, cu chipuri
de vulturi, găsite înțepenite în fotoliile de la intrarea hotelurilor,
cu ochii larg deschiși, albi, lăcrimoși, le văd și poza.
Înainte, nimic... Focul Gheenei... Zăresc apoi, ca prin fum,
paparude sălbatice, rotindu-se, rotindu-se și udându-se,
cu fustele lor din frunze, înălțând brațele spre cer,
întru chemarea ploii.
poezie de Dragoș Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre oraș
- poezii despre încălțăminte
- poezii despre picioare
- poezii despre lumină
- poezii despre întuneric
- poezii despre vulturi
- poezii despre virginitate
- poezii despre siguranță
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.