Până atunci

Se albăstreşte cerul, e semnul lui de viaţă,
bunavestirea orizonturilor moi, rememorarea
aceleiaşi clipe a sărbătorii fără trâmbiţe.
De-acum încolo copiii se vor naşte singuri,
animale împăiate vor popula asfaltul aluvionar
al străzilor, iubitele sodaţilor fără chip vor deveni
fete în case uriaşe, părăsite, cu geamurile veşnic
deschise înspre câmpuri.

Să începem să cunoaştem mai bine boala
aceasta a rămânerii în viaţă, trasul de clopotul
infinitului, cu bătaia de-o clipă, să creăm un limbaj
prin care să putem povesti cum trebuie urmaşilor
dansul neregulat al frunzelor!
La o depărtare de-o soartă cântă un pian negru,
La o depărtare de-un icnet coboară Dumnezeu
în câte-un beci să îşi ia murături proaspete.

Va veni o seară în care voluntarii cerului vor face
de gardă la catafalcul muzeelor, va veni o clipă a nimicirii
globale, a ţipătului, a freneziei în masă, necontrolate.
Până atunci, mai există poteci sub care doarme aurul
salvator, mai există o scorbură în care se odihneşte
câte un înger sătul de lumină.

Da, să aprindem la marginea oraşului focuri,
acolo unde se-aude acel cântec pe care greierii nu l-au uitat
niciodată, unde un tren va muşca întotdeauna din veşnicie!
Cu capul pe umeri de linişti să lăsăm acolo să se scurgă
din noi un fel de untdelemn înspre norii prin care
nu vom putea umbla decât desculţi şi uşori!

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!