Luntrea

Teorbele sonore şi cântecele toate
Au adormit în burgul târziei noastre nunţi;
Şi în stăruitorul declin, chiar tu renunţi
Să întârzii pe culmea posomorâtă. Poate

El doar să mai rămână... el, somptuosul crin
Al formei care urcă şi se desprinde, parcă,
De malul apei, unde tot gândul tău se-mbarcă
Îndurerat, nesigur şi silnic Lohengrin...

Sfielnic gând, tu nu vezi cum luntrea frământată
Şi lebăda grăbită spre sfintele păduri
Vor să-mplineşti porunca? Dar încă nu te-nduri
Să laşi ţinutul veşted al nunţii de-altădată!

Zoreşte, iar pe faldul uşor de hiacint
Îmbracă-ntâia armura, şi vechea ta mândrie
Se-nalţă spre uitatul regat, ce te îmbie
Statura ta turnată în luminos argint.

Vei trece... Marii codri fremătători de plângeri,
Înfioraţi de câte-un romantic hallali,
Îşi vor bolti frunzişul; o clipă vor cocli
Şi coif, şi scut în jocul virilelor răsfrângeri;

Zori neasemuite, apusuri de castele
Aprinse, sub metalul curat s-or oglindi,
Iar străvezia noapte va creşte şi rodi
Prin apele armurii răsade-ntregi de stele;

Fugarnic sfânt, tu lasă ca fluviul să te poate...
Dar dincolo de luntrea îngustă nu privi,
Căci apa-ţi va trimite şi va întipări,
Întunecată, faţa iubirii voastre moarte!

poezie celebră de Ion Barbu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Votează! | Copiază!