Peisagiu retrospectiv

I

O, desfrunzirile din urmă!
Te uită, vastele păduri
Stau veştede sub greaua turmă
De nori haotici şi obscuri.

Te uită, soli ai crustei albe
Ce-o să se-aşeze de pe-acum,
În dantelări de fine salbe,
Pe tufă umedă, pe drum.

Un cinic puf au nins scaieţii...
Şi totuşi, iată-mă venit
În faţa toamnei şi-a tristeţii
Cu gândul iarăşi ispitit,

De-avântul surd care destinde
Tot mai departe largu-i zbor
Deasupra zărilor murinde,
A sumbrei văi, a tuturor.

II

De-a lungul tristelor răzoare
Pe care vântul grămădi
Atâtea crengi rătăcitoare,
Mângâietoare vei veni?

Din glasul toamnei vei renaşte
Iubirii mele, vis fugar,
Şi însetatul va cunoaşte
Beţia vinului tău rar?

Vei fi atunci izbăvitoarea?
Deşi umbrit de-un mort trecut,
Îmi vei aduce totuşi floarea
Neprihănitului sărut?

Şi-n pacea-ntinderii, cuvântul
Pe-atâtea buze bănuit,
Dar iar intrat în noapte, sfântul
Cuvânt, va fi, va fi rostit?

III

Miraj fluid, formă fugară,
Străbate surele poteci
Şerpuitoare şi coboară
În toamna vânturilor reci.

Dorinţa mea îţi va aprinde
Ardori ce nu se pot grăi,
Şi-n ciuda umbrei ce se-ntinde
Ne vom iubi, ne vom iubi,

Până când anii vor aşterne,
În colb mărunt, argintul lor;
Până când, greu de ierni eterne,
Slăvitul prinţ al orelor

Va obosi să mai adaste
Ivirea ultimilor sloi,
Şi bolta nopţii sale vaste
Va-ncovoia şi peste noi.

poezie clasică de Ion Barbu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Votează! | Copiază!