Domniţele

Domniţa din basmul acelei cetăţi
într-o zi m-a-ntrebat:
"Tu ştii - ah, tu nu ştii - cine-a fost Uta?"
Amurg, mult mai vechi decât zilnicul soare apune,
sporea peste turnuri şi-n preajma bisericii negre.
Tu ştii - ah, tu nu ştii! Cum nu aş şti pe trecuta
domniţă, cealaltă, din slava evului mediu?
Tovarăşa umbrelor astăzi, vie cândva!
Printre armuri, prin surele ganguri
mândră şi albă trăia,
lângă scutul seniorului, Uta.
Caldă şi castă, sub arătările inului,
minunea fiinţei se apăra.
Dar zâmbetul ei otrăvea toate văile Rinului.
Numai când spicul lega
ea-n anotimp din cetate ieşea.
Grea suferinţă era frumseţea ei pentru o ţară întreagă,
pentru ţara burgundă,
unde şi astăzi ea stă, chip de piatră
sub bolta rotundă.
Scris i-a fost, scris,
ţintă să fie, de vis.

Şi mâna Domniţei luat-am şi-am zis:
Acesta e degetul care-ar putea
să-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel.
Fiindcă văpaia vă este la fel.
Ca ea-ţi porţi şi tu prin tot locul
sângele, râsul,
norocul şi focul.
Prin ierburi când treci
incendii în rouă
stârneşti, ah, tu nu ştii - la fel amândouă.
Dar poate că nu se cuvine
gândului-cântec să-i prea urmez
pe toate cărările,
şi nici să aşez
în cumpănă toate luminile
şi toate asemănările.

Domniţă, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?
Morminte-n cari timpul şi-a-nchis suferinţele
în faţa acelor frumseţi ce calea-i aţin
rănindu-l cu-amarul lor farmec.
Sub bolţile-acestea, sub sfintele,
e bine, tu ştii, să vorbim mai puţin
şi mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele.

poezie celebră de Lucian Blaga din Nebănuitele trepte (1943)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Votează! | Copiază!