Zăpada dintâi
Și dacă bate iar în câmp ninsoarea și mă
împrejmuie cu stinsu-i zvon, sămânță
sunt și arbore și om simțindu-i lin în
brațe decantarea.
Ce înfloriri fantastice în pomi și-n lutul
larg sorbind imacularea, e-o ocnă mare-n
care-i dulce sarea plânsoarea asta albă
de atomi.
Zăpada pură, cea dintâi, când vine și
liniștea o simți sporind în tine și timpului
de timp îi este sete,
există-o seară-n care poți mai bine s-auzi
ce-și spun, de sunt, în înălțime ființele
visatelor planete.
sonet de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Șerbănoiu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.