Enghidu

A murit Enghidu, prietenul meu,
care ucise cu mine lei.
(din poemul Ghilgameş)

I

Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
Atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
Dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
Ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
Ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurtă trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,
Şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
Puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,
Căci fără pricină sunt aşa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
La moara de vânt.

De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
Niciodată atinsele de mine lumini,
Suava durere albastra-mi întind peste creştet,
Să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
Cu pietre, cu o dungă de mare,
Atât cât să-mi fie toate un pat,
Totdeauna neîncăpător gândului meu
În veşnică creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
Te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
Cu care vorbesc!

II

Ca să fie ceva între noi, altcineva - sau eu
Însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
Rănindu-mă,
Mereu împuţinându-mă, mereu murind,
Cu vorbe de buzele mele spuse.
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
Tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au
Surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
Cărei alte dureri ai spus astfel?
Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
Ca pe o suliţă fără întoarcere,
Tu altcum ai mângâiat-o, pentru că mâinile tale,
Gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui
Să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
De pe o gură pe alta ca un rău nevăzut,
Căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău?

III

Joc de treceri, mai iuţi, mai încete,
Pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
Arbori, pietrele şi râul,
Deasupra mai încetului meu trup
Atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
De funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
Şi după aceea.

IV

Şi când toate se şterg, ca într-o scoică mările,
Nimic nemaifiind, decât în ochii celor
Ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
Timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
Eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
Nu există.
Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toance,
În munţi, trecerea timpului,
Ştiindu-se singur,
Schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fără de margini este,
Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind
Cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
Mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii
Mi-l izbeşte, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
Auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
Stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
Fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
Sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul
Mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
Îl privesc cum aş privi moartea, rareori
Uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri
Şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi
Bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

VII

Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă,
Privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
În sine celălalt dacă e,
Şi cum pe sine însuşi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
De undeva stârnite, spre altundeva.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Dreptul la timp
Adăugat de Enache Andreia
Votează! | Copiază!