Crocant

Crocant, crow, crow and nevermore,
Crocant şi arogant, vai, no,
Umil, abil, trotil. Să fii copil.
Nu cred în sfaturi, zbaturi, caturi
şi nici în cugetări pe ţări şi mări.
O lampă se aprinde, tu eşti a mea lampă,
O crampă, o stambă, ce naiba scrii, poete?
Aşa scria Ovidiu? Care?
Intram în camera iernii, arii, arpegii şi renii.
Ne iubim wireless, când ne iubim wireless,
Nu mai ştim stresul, mă simt tânăr şi curat
de la majorat, acum, iubito, eşti colonel,
mă arestezi sau îmi dai un căţel,
ai scris Odiseea, eşti Nausicaa,
eu sunt poetul orb ca şi floarea,
pot să iubesc şi în planul virtual,
wireless şi homeless pe-un prag de coral.
*************************************

Laba câinelui mort zăcea pe caldarâm,
Capul câinelui mort plutea în înălţimi,
Marele bolid sfărâmase, a doua civilizaţie,
Iubita mea, Hanâm, ştia totul.
De când cu Nero, nimic nu mai este sigur,
Bărbaţii trec printre femei, bărbaţi de ceară.
Fiinţe subtile, aproape goale se caţără pe stâlpii
Încărcaţi de capete tăiate. La TV latră un porumbel al păcii,
Unii se şterg cu batiste muiate în sânge, tigrii sunt chiar la modă,
pe când gasteropodele, la garderobă îşi schimbă robele.
Timp de netrăit, timp de morţi iubit,
Ca la Babilon, poţi să fii valon,
Cică-n Bucureşti umbă-n drum doar peşti. Vai!
********************************************

Mor toţi copacii, câinii umblă trişti,
Boschetarii părăsesc parcurile,
Gândurile mele se ascund prin cotloanele creierului,
precum cârtiţele, ce va scoate la iveală primăvara?
Ne aşteaptă o iarnă tulburător de albă,
De disperare, un mort va întinde o mână,
Eu ştiu să strâng mâna unui mort.
Am o mare înţelegere. Numai cu dragostea
Nu-l pot salva din adâncuri.
**********************************
Pe reverul hainei se aşează toamna,
Ciudată îmbinare de omidă cu o scamă,
Xilofon tăcut, xilofon sângerând.
"Niciodată toamna, ascultam
Vinul bolboroseşte ameninţător,
O demenţă mov, proliferând gălbenele.
Agată ascunsă în suflet, feerie la vedere,
Ne sărutăm parcă pentru ultima oară,
Două lipitori ambigene, nicio fantezie,
O vânătoare deznădăjduită,
Cum cade timpul - vertical,
Rochia ta se despică, eşti goală.
*********************************
Un om a-mbătrânit ca un pom,
Rădăcinile lui au ajuns în centrul Pământului,
Coroana, cum ar veni, creierul
s-a nălţat şi a cuprins Universul.
Dumnezeu l-a întrebat –
"Ce faci, îmi iei obiectul muncii?"
Bătrânul a ridicat din ramuri, a răspuns-
" Facem şi noi ce putem".
***************************

De ce să nu ne bucurăm că totul are un sfârşit?
Şi ODA lui van Beethoven şi chinul tăinuit.
Eşti tânără şi eu mai sunt în viaţă, vechi stejar,
Tu nu ai sufletul cărunt, iar eu, în suflet jar.
O zi, o noapte, câte sunt, le numărăm încet,
Tot mai încet şi mai mărunt, frumoasă eşti, eu- poet.
***************************

La jumătatea vieţii ajuns erou,
Mă întrebam cum s-o încep din nou,
Acum, apropiat de-un happy end,
Cred că e timpul să-mi aleg un trend.
Cu respiraţia mai merge, nu alerg,
Genunchii mă mai lasă, un iceberg
Simt pe sub inimă, dar nu-l observ,
De-mi număr nervii, mă cam doare orice nerv.
Numai cu scrisul nu mă schimb defel,
Parcă mă-ndeamnă un Mefistofel,
Îmi spune să mă las. Cum aş putea
Când tu trăieşti, când mai trăiesc, iubirea mea?

*****************************************
|

În căutare este ceva din disperarea
Înecatului, oceane de hârtie,
Versuri scrise pe foile neantului,
Eu caut, tu cauţi, el caută,
Ne alege Diavolul sau Timpul,
poate Domnul,
mai ştii, un cititor atent la virgule,
ieri mi-am pierdut inima pe scări,
astăzi, cheile de la uşă,
mâine va fi pauză de curent,
apoi totul va reveni la NORMAL.
*********************************

Caut un vers ca pe Sf. Graal,
Ca fecioria în cartierul Crucea de Piatră,
Dau peste mere şi pere în Piaţa Matache Măcelarul,
Vagabonzi, oameni şi câini autodidacţi
Se adăpostesc în Grădina Ceşmegiului,
Motanul Behemoth îmi şuieră la tâmplă,
Dar Moartea mea, dacă pun mâna pe tine,
Nu ştiu ce-ţi voi face, că eşti fecioară.
***********************************

Iubirea din ascunse amintiri,
Le cânt şi cânt fiinţa din aceste cânturi,
Că om sunt eu, ca voi, oameni- lucruri.
Trăim între două eclipse, mai multe,
Trăim, ne iubim între două insulte,
Tu eşti om, eu sunt om, dar nu este destul,
Este greu, cercul Soare prea este fudul,
Prea se crede el mare, iar noi - mult prea mici,
Ne retragem sub lună, nu-i bine aici,
La eclipsa de lună se nasc vârcolaci,
Un sărut, te trezeşti cu o mie de draci,
Toţi îţi joacă în sânge, Domnul tace mereu,
Cu doi sori, două luni parcă n-ar mai fi greu.

********************************************

Afară se aşternuse o zăpadă proaspătă,
Luna strălucea ca o garoafă,
Singura fereastră a celulei, cu gratii
Lăsa la vedere un chip gălbejit
De vechi locatar.
Pe umărul gălbejitului
trona un papagal imens, roşu.
Acesta era poemul lui Villon.
Cât de târziu o fi? Mă întreabă tâlharul.
M-am ferit să-i răspund.
Lucrătorii lovea cu sete cuiele
Spânzurătorii.
Lemnul vuia vesel.
E cam târziu, i-am răspuns
După un prelung răgaz.

****************************

Stăm prea mult în afara noastră,
Singuri tragem obloanele, închidem uşile,
Umblăm bezmetici printre oameni,
Ne este team să intrăm
În interiorul nostru, preferăm ocolul,
Cercul perfect,
Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic
Dărâmă, rupe totul
În interiorul nostru
Până în ziua când cineva deschide
Uşile, ferestrele,
Bine ai venit, iubito.
*****************************
Pământul nu arde, e rece,
Numai fiinţele vii ard
Ca nişte făclii,
Unele ascund focul lor interior,
Altele ard precum Hus ori Giordano,
Tu, iubito, găseşti în mine un rug,
Eu aud cum şopteşti,
Focul arde, el arde, va veni şi tăcerea
Pe-ntregul pământ,
Noi vom arde în stele,
Alături, pe rând.
***************************

De mult n-auzisem de el,
Am aflat că murise de mult,
El eram eu, eu murisem de mult,
Mai ştia el de mine, mă mustra?
Doar ascult.
Mai aud câte-un sunet din albele lumi,
Îmi vorbeşte, îmi scrie, mă-ndeamnă şi cum
Ar mai fi, ar mai vrea să mai schimbe ceva,
Dar lumea păşeşte ca tancul de câmp
Peste gropi şi tranşee, pe cadavre, pe dâmbi,
Ne urăm, ne uităm, ne-ngropăm fără plâns,
Eu ridic un pahar, în el lacrimi am strâns,
Ascunse cu grijă, să nu râdă un ins
Ce nu ştie că moartea de mult ne-a cuprins,
O moarte în suflet, când trupul e viu,
De aceea trăiesc, de aceea mai scriu.

BORIS M. MARIAN

|

|

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!