Nova mihi apparuit Beatrix - II

Visând şezui la marginea pădurii
cu inima de-a Ei dorinţă plină
deşi cu spaimă c-ar putea să vină
cătam pe cer, încrezător, augurii.

Deodată luna ochilor fu lipsă:
rotindu-se pe negurile goale
se mistui în roşii rotocoale
ca-ntr-o apocaliptică eclipsă.

Izbindu-se aripi nemăsurate
se-ntinseră pe pasări nevăzute
şi se sbătură-n jurul meu ca sute
de duhuri ale serii turburate.

Pădurea auzii cum se frământă
bătută de-o lăuntrică furtună
cum fundurile nepătrunse tună
iar ierburile şueră şi cântă.

Însufleţite, trunchiurile grele
părură că se smulg din rădăcini
şi se târăsc troznind prin mărăcini,
să 'năbuşească duhurile rele.

Tăcând apoi şi foşnete şi plângeri
se poleiră culmile ceţoase
şi-n sunete de trâmbiţi glorioase
prin rarişti se iviră oşti de îngeri.

Şi-am tremurat ştiind c-o să apară albă
mi-am strâns la piept mai arzătoare rana
priviam la cer şi adorând: Osana
strigam spre-a constelaţiilor salbă.

poezie celebră de George Călinescu din Universul literar, Anul XLII, No. 51 (19 decembrie 1926)
Această poezie face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!