Postum

Eram prea plin de NOI şi era bine
Şi asta o numeam frumos - DESTIN...
Şi ne iubeam, da, da şi nu puţin,
Iar zările ne-au stat, aşa, senine

Şi mierea ne ungea pe fiecare
Şi soare-aveam mereu la semafor...
Chiar nici un vagabond smintit de nor
N-avea să ne trimită vreo urare.

Dar... gheara necurată a împuns
Căci ea, iubirea-i face rană vie
Şi chiar de pare-a fi o nebunie,
Adânc în inimi calde a pătruns.

Tăcerea ne strâmba pe la fereastră,
Apoi, deodată, parcă mii de draci
Strigau în mintea ta că nu mă placi
Şi viaţa ne-ncepea a fi sihastră.

Nu mai era o binecuvântare
Nici ziua ce-ncepea fără de zori,
Nici noaptea ce-şi pierduse-acei fiori
Ce-au fost neîntreruptă sărbătoare.

Chiar nu mai ştiu ce-a fost... nici nu a fost
Acel CEVA menit să ne dezlege;
Azi, un plebeu mai e cel ce-a fost rege
Şi-ntreg pământul astăzi mi-e anost.

Dar cerul străluceşte mai departe
Şi stelele clipesc la fel de vii...
Eu, Doamne, sunt acelaşi cum mă ştii
Şi Tu iubeşti mereu, fără de moarte.

De mine-atât de singur sunt acum
Şi clipele se-nşiră descărnate,
Iar crucea eu mi-o duc încet în spate
Şi-atât de fericit voi fi... postum!

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (26 octombrie 2015)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Votează! | Copiază!