Bătrânețea
Tinerețea e o cameră nupțială,
plină de lumină, parfumuri și flori,
în ea așteptăm venirea vieții.
Și ea vine, o deflorăm cu frenezie,
ne bucurăm cu violență,
îi veștejim toate florile,
îi epuizăm farmecele,
îi golim sărutările;
Ne îmbătăm cu mângăierea ei,
o încununăm cu trandafiri
desfrâu și iluzii.
O înjosim și ne înjosim
pe noi înșine,
cu ea...
Dormim pe sânii ei martirizați
de mâinile noastre.
Și.... dacă ne trezim plictisiți de ea,
pe ruinele unui festin încântător,
ne întrebăm supărați: Când ai plecat?...
Bătrânețea noastră,
este o cameră de bolnav, pregătită pentru
vizita morții.
Nu e muzică, nici iubire, nici flori
și parfumuri.
Tăceri adânci care vin
dinspre apropiatele grădini de dincolo de mormânt.
Și pregătiți pentru această întâlnire cu ultima dorință:
aceea care nu greșește niciodată,
ne îngrijorăm spunând: Cât întârzie...!
De ce nu vine?
Vine cineva;
ea este,
o înghțim dintr-o sorbitură și-I cădem în brațe.
Regretăm, dar n-o putem vedea,
sărutul ei ne face orbi și surzi pentru întodeauna...
Această vârstă binecuvântată este așezată pe înălțimea
colinei care împarte și domină cele două pante
ale vieții, vedem în jos ce e deja pierdut
la marginea multor depărtări; talpile unei jumătăți de veac
deja dispărute și clădite pe ea,
făcând-o să germineze astral și să strălucească
în singurătate.
Ce bine e să vorbești despre moarte!...
Cât e de bine!... Când florile din grădinile
vieții s-au ofilit.
poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (2016), traducere de Ioan Friciu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.