Altă glossă... de toamnă

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte.
Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Iar noi, de dincolo de moarte, cânta poemele iubirii.
În jarul stelelor de-o clipă ne regăsim nemărginirea
Şi transcendent prin altă lume ne urmăreşte fericirea.
Poem clocotitor şi sumbru, un somn profund, bolnăvicios,
Pornim în vis, pe drum de stele, întâiul pas de abanos.

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte
În ochi înfometat de stele... acelui care mai iubeşte.
Se scutură de umbre noaptea... şi frunze cad... şi lacrimi cad,
Doar şoapta-n ceţuri mai vibrează în timp ce flăcările ard,
Lăsând cenuşa existenţei – un timp ascuns la ceas târziu,
Când biet semănător de lacrimi, altar tăcerii am să fiu.
Singurătatea trece iarăşi în paşi grăbiţi spre nicăieri,
Iar eu rămân aceeaşi umbră, poem tăcerilor de ieri.

Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte.
Bat ramuri clopotul tăcerii şi val de-nsingurare creşte.
Altar întunecării noastre, genunchiului îi e oprire
Când vânturi bat, când plânge cerul întru a noastră mântuire.
Sunt lacăte la porţi închise... Ceru-i mormânt de păsări moarte,
Ascunde toată neputinţa ce trup de suflet o desparte.
Veniţi să frângem braţul toamnei, la geamul vieţii nu mai bată!
Căci bieţi bătrâni şi reumatici au tot umblat din poartă-n poartă...

Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii
Şi vuiet vine de departe... cutremură legile firii.
Se-adună-n zări întunecate secunde-timpuri peste care
Ard lumânări, ţâşnesc vulcanii şi curge lacrima ce doare.
E toamnă... palidă fecioara, etern nutrind spre puritate...
Printre şuviţe despletite leargă-n fiecare noapte.
E toamnă... şoaptă de lumină unui apus însângerat.
Poate că este toamna-n care m-aş fi născut, ai fi plecat.

În noi, de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Viori de dor nestăpânite, caleidoscopul amintirii.
Trudim cu fiece secundă, lăsând nisipul în oasoare
Spre risipire peste lumea în care deseori se moare.
Plecăm cu fiecare toamnă, dar ne întoarcem înapoi
În lumea voastră trecătoare, copaci posomoraţi şi goi.
Sfioşi, în plângerea de gheaţă, ne strângeţi – pumnul de pământ,
Apoi călcaţi cu nepăsare, străini, pe trupul nostru sfânt.

În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea.
Dealuri de umbre se ridică! Se-ngroapă-n umbre omenirea!
Gene de ramuri, pleoape stranii, de gri şi taină aplecate,
Ne prind în cruda penitenţă – un pas stingher trecând spre moarte.
Amar şi trist e universul! Amară-i trecerea spre mâine,
Precum o pâine de secară... Apoi o altă toamnă vine.
Păienjenişuri de spreranţă ne poartă-n timpuri înapoi,
Bieţi penitenţi în toamna vieţii, atât de trişti, bolnavi şi goi...

Şi transcendent prin altă lume ne urmăreşte fericirea.
A noastră-i toamna asta rece, a noastră e nemărginirea.
Ne soarbe liniştea şi doarme sub pleoape negre de granit
Ochiul orbit de prea devreme, ochiul de prea curând cernit.
În sobă ard spre înviere, prin marea flacără de sânger,
Un gând la marginea pădurii, un vis, o aripă de înger.
Pivesc icoana-mpodobită... miroase a gutui, a toamnă!
În iureşul singurătăţii eu te revăd, iubită doamnă...

Poem clocotitor şi subru, un somn profund, bolnăvicios...
În rochii albe, decoltate, sub voal de ceţuri, argintos,
În glas de clopot, în tăcere, ascund quasari în pumnul meu
Şi ard vulcan... ocean de frunze mă soarbe în adâncul său.
Sunt nopţi mai lungi, zile mai scurte... Bătrâni amnezici rătăcesc...
Doar în poveştile cu zâne, eu, doamna mea, te regăsesc.
Colind cu tine, înger! Pacea, în palma mea-i prizonieră...
Colind cu tine, scumpă doamnă, în lumea noastră austeră.

Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos...
Vreau să-ţi arăt imensitatea... Şi cerul cât e de frumos.
Să ne pitim în praf de stele, umbre pe ceruri rătăcite,
De-acum, mereu, iubită doamnă! Şi din aducerile-aminte
Să revărsăm în lumea noastră atâtea ploi câte mai sunt
Şi să ne-ntoarcem în uitare şi noi, o ploaie pe pământ.
Să râdă iarăşi curcubeul pe sănii moi de catifea,
Iar eu să ard, acelaşi suflet, de dorul tău, iubita mea.

Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos,
Poem clocotitor şi sumbru, un somn profund, bolnăvicios.
Şi transcendent prin altă lume, ne urmăreşte fericirea...
În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea,
Iar când de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Chihlimbărie cade frunza şi-n gândul nostru se opreşte.
De toamnă, tremură-n adâncuri lumina... şi se risipeşte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!