Stampă de toamnă

A venit toamna, cu copaci desfrunziţi
Păsările se duc ca nişte copii nedoriţi.

Ploaia şi vijelia şi-au ieşit din ţâţâni
Miroase-a zăpadă timpurie la stâni.

Parcurile au degradeuri de-aramă şi aur
Frunzele zornăie ca nişte monede-n tezaur.

Le scutură vântul şi cad la pământ...
Felinarele din ce în ce mai palide sunt.

Amurgul e mov ca oul de Paşte
Bacovia sudează ţigări printre sfintele moaşte.

Bunici zgribuliţi, cu copiii de mână
Merg iarăşi la şcoală – ce demon îi mână?

Prichindeii se vor ruşina cu ei într-o zi
Şi, fără să se uite-n urmă, îi vor părăsi.

Nu mai e nici un câine pe stradă
Aşa că şobolanii umblă cu covrigi în coadă.

Nişte primari cu sufletul greu
Ne arată că se poate trăi şi fără Dumnezeu.

Lumea nu mai are poftă de viaţă
Se mişcă maşinal pe stradă, la piaţă.

Toţi simt nevoia de comunicare
Înroşind telefonul mobil cu disperare.

Nici o speranţă nu se arată la orizont
Ne întoarcem acasă ca scăpaţi de pe front.

Nu sunt bani, totul costă de ne usucă
Tuturora ne vine dorul de ducă.

Dar unde să mergem? Peste tot e la fel
Astrologii anunţă un mare măcel.

Noul secol s-a molipsit de la cel precedent
E bolnav ca o scorbură în care se toarnă ciment.

Privesc în urma verii care-a murit
E dusă la groapă pe un dric aurit.

Iar caii mascaţi, în valtrapuri cu stele
Beau rouă din palmele mele.

Eu pun totul la suflet, îmi pasă
De cei nevoiaşi, care nu au nici casă, nici masă.

De copiii ce-aşteaptă transplantul dorit
Le-a căzut părul ca frunzele din pomul trăznit.

Mîngâi în gând pijamaua lor de diftină
Au branulă pe mâini şi sondă de urină.

Eu sufăr până la lacrimi şi nu mai sunt om
Când cancerul se deghizează în carcinom.

Aşa am pierdut eu un frate iubit
Când doctorii până în ultima clipă m-au minţit.

De ce sunt eu, Doamne, atât de lucid
Zidit de viu într-un ziar şi-un partid?

Nu mai am nici un fel de bucurie
Mă doare fizic atâta prostie.

Nici Biblia parcă nu mai pot s-o citesc
Cei ce se rugau pentru mine azi nu mai trăiesc.

Aştept să se-ntâmple ceva: în bine sau rău
Timpul îşi ascute toporul ca un călău.

Am ajuns să ne bucurăm, ca sculaţi după boală,
Atunci când răufăcătorii dau socoteală.

Fie că intră la zdup, sau crapă pe veci
Lumea aplaudă, ca la meci.

Nu-i creştineşte, dar e natural
Ca o eliberare nervoasă, dintr-un stress infernal.

E-un an blestemat, de ar trece mai iute
Îngerul vestitor are buzele cusute.

E toamnă din nou – ca un clopot în dungă,
Trist bate vântul şi păsări alungă.

Rămân numai vrăbii şi mierle-n păduri
Eroinele acestei devastatoare naturi.

Nu ştim ce ne-aşteaptă, dar putem bănui
Apocalipsa, oricum, va veni.

Iar din ciupercile atomice, puse-mpreună
Vom face cea mai picantă ciulama. Poftă bună.

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor (3 septembrie 2014)
Adăugat de Auditus
Votează! | Copiază!